etica profesionala

doua zi, scoţînd doi dinari i-a dat gazdei şi a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui,
eu, cînd mă voi întoarce, îţi voi da 127 .
Iată sensul parabolei despre bunul, milostivul samaritean. Oricine are nevoie de
ajutor trebuie ajutat. Samariteanul a văzut aproapele în iudeul care a ajuns la nevoie,
deşi dacă el se conducea după ceea ce era acceptat, trebuia să vadă în el un duşman.
Pe samaritean nu îl controla nimeni, el era gata să-l ajute pe fiecare, şi a acordat
ajutor jertfind timpul, mijloacele şi chiar reputaţia sa reprezentantului unui trib duşmănos
şi al unei credinţe străine. Porunca a fost îndeplinită astfel în mod indiscutabil.
Acesta este sensul categoric al datoriei în general – omul trebuie să urmeze această
cale. E clar că acţiunea concretă care se înfăptuieşte pentru realizarea datoriei este
determinată, ea este anume aşa cum o cer circumstanţele şi situaţia concretă.
Conştiinţa reprezintă capacitatea profesionalului de a-şi evalua acţiunile,
gîndurile, dorinţele, conştientizarea şi trăirea neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie
să fie – cu neîndeplinirea datoriei.
La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa profesionalului este
independentă de opinia semenilor. Aceasta deosebeşte conştiinţa de un alt mecanism
de control intern – de ruşine. Ruşinea şi conştiinţa în general sînt destul de apropiate.
Ruşinea este sentimentul că ai făcut ceva rău şi că, prin urmare, meriţi mînia
celorlalţi. Adică ruşinea este sentimentul că ai meritat dispreţul şi desconsiderarea
celorlalţi. În ruşine se reflectă, de asemenea, conceperea de către om a necoincidenţei
unor norme adoptate sau unor aşteptări din partea celor din jur, adică a vinovăţiei.
Însă ruşinea este orientată total spre opinia altor oameni care pot să-şi exprime
condamnarea lor referitor la încălcarea normelor, ruşinea este cu atît mai puternică,
cu cît mai importante şi semnificative sînt pentru el aceste persoane. De aceea individului
poate să-i fie ruşine chiar pentru rezultate întîmplătoare, neintenţionate ale unor
acţiuni care i se par normale, dar care nu sînt recunoscute ca fiind astfel de cei din jur.
Logica conştiinţei este alta. În conştiinţă deciziile, acţiunile şi aprecierile se află
în corelaţie nu cu opiniile celor din jur, ci cu datoria. Conştiinţa cere ca omul să fie
cinstit şi în întuneric, să fie cinstit cînd nimeni nu îl poate controla, cînd taina nu
poate deveni realitate, cînd despre o faptă ruşinoasă nu poate afla nimeni.
În mod subiectiv, conştiinţa este concepută ca o voce interioară, dar străină, ca o
voce care parcă este independent de „eul” profesionalului, o voce al „eului altuia”. În
legătură cu aceasta pot fi trase două concluzii privind natura conştiinţei. Prima susţine că
conştiinţa este vocea lui Dumnezeu. Această poziţie este împărtăşită de teişti, care văd
adesea în conştiinţă vocea lui Dumnezeu. Totuşi conştiinţa nu ar putea transmite
informaţii morale de la Dumnezeu, dat fiind că ea e supusă erorii şi deci, pentru a putea
şti dacă un anumit mesaj vine de la Dumnezeu, ar trebui să ştim deja care sînt comandamentele
sale. A doua presupunere este că conştiinţa este o voce semnificativă generalizată
şi interiorizată a altora. Astfel, conştiinţa este interpretată ca o formă specifică a
ruşinii, iar conţinutul ei este recunoscut ca ceva individual, schimbător din punct de
vedere cultural şi istoric. Într-o formă marginală această concluzie duce la teza conform
căreia conştiinţa este determinată de opiniile politice şi situaţia socială a individului.
Aceste unghiuri de vedere nu se exclud unul pe altul – primul focalizează atenţia
127 Biblia. Op. cit. Luca, 10:25-36.
98