etica profesionala

3. Datorie şi conştiinţă, corelaţia lor dialectică în activitatea profesională
„Datorie! nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic
care să includă insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care
ar trezi în suflet o aversiune naturală şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare voinţa,
ci numai stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi
cîştigă ea însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu totdeauna ascultare); înaintea căreia
amuţesc toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei: care ţi-e obîrşia demnă
de tine şi unde găsim rădăcina descendenţei tale nobile, care respinge cu mîndrie orice
înrudire cu înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia
indispensabilă a acestei valori pe care numai profesionalii însişi şi-o pot da?”
(Kant, Im. Critica raţiunii practice. În: Întemeierea metafizicii moravurilor. Vol.
I. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1972, p. 175-176).
„Evlavie în faţa vieţii!”. „Eu sînt viaţa care vrea să existe, eu sînt viaţa printre
alte vieţi care vrea să trăiască”. (Швейцер, А. Благоговееяние перед жизнью.
Москва: «Прогресс», 1992, p. 217).
„Etica pămîntului schimbă rolul profesionalului, transformîndu-l din cuceritorul
comunităţii care alcătuieşte pămîntul într-un membru cu drepturi egale ale lui”.
(Leopold, A. A Sand County Almanac. New York, NY: Ballantine Books
Wescoat, J.L. şi White, G.F, 2003, p. 202.
„Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează
conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce
porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria profesionalului
este: a) de a urma calea virtuţii; b) de a face bine altor oameni în funcţie de
posibilităţile sale; c) de a nu permite ca în sine să existe vicii; d) de a se opune răului.
Filosofii au meditat asupra următoarei probleme: În ce constă datoria noastră,
adică obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine? Această obligaţie
ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii,
adică să nu luăm din binele general decît partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor
noastre şi în proporţie cu dreptul.
Explicarea naturii şi originii datoriei a constituit una din cele mai dificile
probleme în istoria eticii. Ca bază şi izvor al datoriei erau considerate poruncile
divine (morala religioasă), legea apriorică (imperativul categoric), sau însăşi „natura
umană”, năzuinţa „naturală” a profesionalului spre plăcere (hedonism, eudemonism).
Au fost diferite şi tentativele de a da un răspuns la întrebarea cine este în ultimă
instanţă în drept să definească conţinutul datoriei. Teoria social-aprobativă considera
că omul trebuie să acţioneze într-un anumit mod pentru că aşa îi dictează societatea,
neoprotestantismul socotea că este Dumnezeu, I. Fichte, conştiinţa etc. Existenţialiştii
au ajuns la o concluzie subiectivistă, conform căreia nu are importanţă în general cum
acţionează omul, ce anume consideră el de datoria sa, importă doar faptul că el se
călăuzeşte după ideile sale personale. O altă problemă, destul de controversată, a fost
şi problema limitelor datoriei. Adepţii intuitivismului deontologic considerau că
atunci cînd un om îşi face datoria, are importanţă numai autoacţiunea şi nu motivele
după care acest om s-a călăuzit în acest caz. Adepţii teoriei bunăstării morale,
dimpotrivă, atribuiau o importanţă covîrşitoare motivului.
Semnificaţia esenţială a datoriei morale o constituie caracterul ei imperativ.
96