etica profesionala

există în raport contradictoriu cu un anumit rău, sau, mai precis, orice determinări ale
binelui se află în unitate dialectică şi deci contradictorie cu anumite determinări ale
răului. Binele rezultă în procesul devenirii nu numai ca o treaptă nouă şi superioară în
raport cu treptele anterioare realizate ale binelui, ci şi din opoziţia cu răul.
Orice bine şi orice rău sînt trepte opozabile şi determinate în procesul devenirii.
Binele reprezintă ceea ce trebuie şi este de dorit să fie, pe cînd răul este ceea ce nu
trebuie şi nici nu este de dorit să fie. Binele este şi perspectiva depăşirii răului, el se
proiectează în perspectiva condiţiilor care elimină sau îngrădesc posibilitatea
afirmării răului. Însă chiar şi în acest ultim caz, cînd binele tinde să se realizeze prin
anularea reală a posibilităţii de realizare a răului, binele însuşi presupune virtual şi
real negaţia unui anumit rău sau negaţia anumitor determinări ale răului. Binele există
ca atare pentru că are termen de comparaţie, pentru că însăşi realitatea obiectivă a
fenomenelor vieţii sociale nu există altfel decît ca o realitate contradictorie pe care
profesionalii o apreciază cu ajutorul noţiunilor de „bine” şi de „rău”.
Totodată, răul moral se manifestă în forme complicate. De cele mai multe ori, el
se asociază cu brutalitatea, violenţa, huliganismul, cruzimea, şiretenia, minciuna şi
alte asemenea conduite care produc efecte dăunătoare atît pentru autor, cît şi pentru
cei din jur. Uneori, astfel de conduite sînt justificate dacă sînt aşezate în alte
coordonate (spre exemplu, salvarea vieţii unui sau unor oameni implică gesturi de
cruzime şi violenţă chirurgicală, iar spionii nu se dau în lături de la nici un mijloc de
acest gen pentru a-şi duce la îndeplinire misiunile comandate de alte autorităţi).
Modalităţile reale ale binelui şi răului sînt sinceritatea şi minciuna care se află
într-un raport de corelaţie dialectică. Ele apar numai şi exclusiv în sfera comunicării
umane. Premisa subiectivă a sincerităţii, indiferent că e vorba despre subiectul
colectiv sau individual, este conştiinţa subiectivă a adevărului, şi nu adevărul ca atare.
Deci sinceritatea are ca premisă subiectivă conştiinţa adevărului, nu adevărul ca atare,
deşi la baza acestei conştiinţe a adevărului stă, în cele mai frecvente cazuri, adevărul
ca atare, deci adevărul înţeles ca fenomen de reflectare şi deci ca informaţie
nespecifică sub raport moral. Totodată, prin minciună se poate transmite o informaţie
adevărată, sau, mai exact, minciuna poate transmite, tocmai pentru a se realiza ca
minciună, o informaţie adevărată, dar parţială. Aceste situaţii sînt relativ puţin
frecvente, dar ele sînt relevante pentru distincţia dintre adevăr şi sinceritate, pe de o
parte, dintre eroare şi minciună, pe de altă parte. Prin minciună se poate transmite nu
în sens involuntar o informaţie falsă („Gura mincinosului adevăr grăieşte”), ci în
sensul că transmiterea de informaţie adevărată este o modalitate de mascare sau
acoperire a unei alte informaţii adevărate. Altfel spus, mincinosul are conştiinţa
diferenţei dintre adevăr şi eroare, însă procedează la o denivelare de planuri, el
transmite informaţia eronată ca fiind adevărată, sau transmite informaţia adevărată ca
fiind eronată, dar, în toate situaţiile, are conştiinţa subiectivă a diferenţei dintre
adevăr şi fals. În acest context, Platon, prin vocea lui Socrate, încheie celebrul dialog
Hippias cu un paradox aparent straniu: „Numai mincinosul cunoaşte adevărul”.
Sinceritatea şi minciuna ca acte informaţionale sînt orientate reciproc concurenţial
– sinceritatea transmite adevărul împotriva erorii, iar minciuna transmite
eroarea împotriva adevărului. Ele sînt nu numai complementare, ci şi concurenţiale,
angajate într-o contradicţie activă şi orientată una împotriva alteia. Sub raport
94