etica profesionala

000 de ani cînd este instaurată ordinea binelui. Pentru eliberarea principiului binelui,
care a fost făcut prizonier de către principiul răului, precum şi pentru a se ajunge la
„adevărata ştiinţă”, maniheismul cerea practicarea ascezei şi a celibatului.
Pe de altă parte, religia creştină, la fel ca şi maniheismul persan, propagă ideea
caracterului temporar şi relativ al contradicţiilor şi conflictelor dintre bine şi rău şi
sosirea unei vremi cînd pe pămînt va veni din nou Dumnezeu şi va introduce o ordine a
binelui şi armoniei între oameni. Totodată, doctrina creştină apreciază începutul lumii ca
fiind opera bună a creatorului. Numai ulterior desfăşurarea acestei lumi are loc sub
semnul contradicţiei dintre bine şi rău. La nivelul uman, sursa ei o constituie dualitatea
dintre corp şi suflet, deoarece primul este materie luminată, schimbătoare, sensibilă şi
egoistă şi constituie tentativa spre rău, iar sufletul, încătuşat de materia corporală, se
eliberează numai prin purificare etico-religioasă şi este tendinţa spre bine şi către lumea
divină. Contradicţia în cauză este prezentată ca sursă a tuturor contradicţiilor şi tuturor
opozabilităţilor dintre bine şi rău în viaţa oamenilor. Soluţia pentru rezolvarea ei este
condiţia religioasă. De aceasta depinde salvarea sufletului şi intrarea acestuia în lumea
binelui etern – raiul ceresc. În viaţa sufletească, de dincolo de mormînt, pentru om există
două posibilităţi: să meargă în rai (binele) sau în iad (răul). Intrat fie într-un loc, fie întrun
altul, omul nu cunoaşte decît fie numai binele şi fericirea, fie numai răul şi suferinţa.
El intră fie sub oblăduirea lui Dumnezeu (principiul binelui), fie sub cea a diavolului
(principiul răului). În lumea de apoi deci, binele şi răul nu există în unitate
contradictorie, cu unul deoparte de altul, excluzîndu-se în chip absolut, din exterior.
Astfel, opinia creştină care se referă la natura binelui şi răului susţine că aşa cum
pe Pămînt razele solare sînt izvorul luminii şi umbrei, tot astfel şi binele şi răul sînt
într-o interdependenţă în raport cu al treilea. Asemenea concepţii sînt susţinute de
majoritatea învăţăturilor morale religioase: binele reprezintă calea spre binele absolut
– spre Dumnezeu, iar răul este o desprindere de Dumnezeu. Începutul absolut şi real
este binele divin, sau Dumnezeul absolut şi bun, iar răul este rezultatul unor decizii
greşite sau vicioase ale profesionalului, fie chiar provocate de diavol, dar care este
liber în alegerea sa. Însă în faţa profesionalului stă problema opţiunii ultime nu între
binele şi răul absolut, ci între bine, care este în mod potenţial absolut, ce tinde spre
absolut, şi răul, care este întotdeauna relativ. Astfel, atît binele, cît şi răul sînt relative
în raport cu binele suprem, cu idealul moral ca chip al perfecţiunii. Însă caracterul
contradictoriu dintre bine şi rău este absolut. Această contradicţie se realizează prin
intermediul profesionalului, prin deciziile, acţiunile şi evaluările lui.
Caracterul normativ şi valoric al binelui şi răului este determinat nu de faptul prin ce se
apreciază izvorul idealului sau binelui suprem, ci prin ceea ce reprezintă conţinutul lui. Dacă
idealul moral constă în uniunea spirituală generală a oamenilor şi în aceasta constă binele
absolut, atunci răul va fi tot ce împiedică acest proces, tot ce împiedică omul să facă bine.
Concretizînd din punctul de vedere al conţinutului noţiunile de „bine” şi de
„rău”, A.A. Guseinov şi R.G. Apresean remarcă: a) binele se afirmă prin depăşirea
izolării, despărţirii, înstrăinării dintre oameni şi instaurarea înţelegerii reciproce, a
asentimentului, umanităţii dintre ei; b) fiind o calitate umană, binele, adică bunătatea,
se manifestă prin milă, iubire, iar răul, adică răutatea, prin duşmănie, violenţă 123 .
123 A se vedea: Гусейнов, А. А.; Апресян, Р.Г. Этика. Москва: Гардарики, 2000, p. 24.
92