etica profesionala

sensul pozitiv al fenomenelor şi evenimentelor în relaţia lor cu valoarea supremă – cu
idealul. Iar răul este contrarul binelui.
Concepţiile de „bine” şi „rău” au apărut o dată cu morala şi s-au schimbat
împreună cu ea. În istoria filosofiei se afirma că Universul este lupta eroică a celor
două începuturi – binele şi răul (Zarathustra), că răul poate fi evitat numai prin
ascetism, nirvana (Buddha), că răul există numai prin faptul că omul este lipsit de
cunoştinţe (Socrate), că binele face parte din lumea ideilor, iar răul ia naştere din
simţurile profesionalului (Platon), că binele constă în satisfacerea plăcerilor în mod
cumpătat), că binele suprem este însuşi Dumnezeu, iar răul este generat de abuzul de
libertate a profesionalului (Damaschin), că în realitate binele nu există, el exprimă
numai starea emoţională a individului (neopozitivismul), că binele este condiţionat pe
deplin de concepţia personalităţii (existenţialismul).
Procesul istoric de formare şi cristalizare a acestor noţiuni a fost procesul
devenirii moralei ca atare. În primul rînd, binele şi răul erau concepute ca nişte valori
deosebite, care nu se atribuiau fenomenelor naturale sau evenimentelor spontane.
Binele şi răul caracterizează acţiunile premeditate ce se săvîrşesc liber, adică
acţiunile. În al doilea rînd, binele şi răul înseamnă nu pur şi simplu acţiunile libere, ci
acţiunile care sînt corelate în mod conştient cu un anumit standard – în ultimă
instanţă, cu idealul. În al treilea rînd, binele şi răul ca noţiuni morale sînt legate de
experienţa spirituală a profesionalului şi există prin intermediul acestei experienţe. De
aceea consolidarea binelui şi lupta împotriva răului poate fi obţinută cu preponderenţă
prin eforturile spirituale ale profesionalului.
După conţinutul lor imperativo-valoric, binele şi răul reprezintă parcă două părţi
ale uneia şi aceleiaşi medalii. Ele corelează şi, în acest sens, parcă ar fi între ele un
semn de egalitate. Omul cunoaşte răul, deoarece are anumite reprezentări despre bine;
el preţuieşte binele, pentru că a simţit personal ce este răul. Pare utopică situaţia în
care omul doreşte numai binele, deoarece este imposibil de a te debarasa de rău fără a
risca, în acelaşi timp, să pierzi binele. Existenţa răului reprezintă uneori o condiţie
sau o circumstanţă care însoţeşte existenţa binelui.
Binele şi răul sînt legate prin aceea că ele se neagă reciproc, fiind după conţinut
într-o legătură indisolubilă. Sînt ele egale după statutul lor ontologic şi sînt proporţionale
după statutul lor axiologic? La această întrebare au fost date răspunsuri diferite.
Conform unei opinii, mai puţin răspîndită, binele şi răul sînt nişte începuturi
similare ale lumii ce se află într-o neîncetată şi perpetuă luptă. O atare interpretare poartă
denumirea de „dualism“ şi cea mai strălucită expresie a dualismului etic a devenit în
prima jumătate a sec. al III-lea d. Hr. maniheismul, doctrină religioasă şi filosofică din
Orientul Apropiat, întemeiată de preotul persan Manes (Mani, Manichaeus). El susţinea
că lumea a apărut ca urmare a luptei veşnice dintre cele două principii: binele (lumina) şi
răul (întunericul). Binele în manieră absolută era considerat un atribut care se îmbină cu
cel al luminii şi strălucirii, atotştiinţei, măreţiei, perfecţiunii, atotputerniciei, care este
inteligent şi frumos, o sursă inepuizabilă a plăcerii, iar spiritul răului este regele
beznelor, fiind luminat temporar şi doar acompaniind binele în procesul creaţiei şi
evoluţiei lumii. Primul reprezintă infinitul, iar al doilea finitul, şi se defineşte ca existenţă
în starea actuală a lumii pentru a justifica imperfecţiunile temporare. Lupta dintre cele
două principii, după ce a parcurs mai multe faze de 3000 de ani, se încheie de circa 12
91