etica profesionala

Oricare ideal şi realizarea lui, indiferent de conţinutul lui valoric particular, are
şi o dimensiune morală dacă în plan infraspiritual izvorăşte din şi optimizează
coerenţa şi armonia vieţii colective, iar în plan spiritual este modelat, realizat şi în
consens cu normele morale ale colectivităţii. În strategia acţiunii, a atingerii scopului
sau idealului, normele tehnice asigură eficienţa, iar normele morale asigură moralitatea
scopului sau idealului. În plan general, idealul moral presupune unitatea oamenilor,
transparenţa ce presupune comunicare şi transmitere de informaţie între oameni,
colaborarea şi ajutorul reciproc dintre oameni, sinceritatea, care este o virtute
asociată cu delicateţea şi tactul, curajul, care trebuie să fie asociat cu responsabilitatea,
iniţiativa, care trebuie să se însoţească în mod complementar cu competenţa.
2. Bine şi rău, natura, conţinutul şi interdependenţa lor în
activitatea profesională
În sensul larg al cuvîntului, noţiunea de „bine” desemnează valorile pozitive şi
negative în general. Noi utilizăm aceste cuvinte pentru desemnarea diferitelor lucruri:
bun înseamnă om bun, rău înseamnă om rău. În Dicţionarul explicativ al limbii
române, spre exemplu, „binele” este definit la început ca bunăstare, mai apoi ca ceva
necesar, iar mai apoi, în plan spiritual şi etic, ceea ce corespunde cu morala, ceea ce
este recomandabil din punct de vedere etic 122 .
Ca disciplină filosofică, etica nu se mai ocupă de toate semnificaţiile „binelui” şi
de speciile corespunzătoare de bine, aşa cum sînt identificate prin analiza limbajului.
Ea este preocupată în primul rînd de binele moral şi se interesează de binele extramoral
doar în măsura în care el este bun pentru sprijinirea şi impunerea binelui moral. Astfel,
din punct de vedere formal, binele moral poate fi caracterizat prin aceea că este un bine
la ceva sau instrumental bun, nu pentru sine, ci pentru altceva bun. De aceea predicatul
„bun”, în sensul de „moral bun”, nu este enunţat despre obiecte şi stări de lucruri
obiective, ci exclusiv despre oameni şi acţiuni umane. Motivul pentru aceasta constă în
faptul că binele moral nu este o proprietate naturală sau o calitate empiric
demonstrabilă în raport cu obiectele. El desemnează, dimpotrivă, ceea ce nu este, dar
trebuie să fie. Noţiunea de „bine moral” nu este deci o noţiune empirică, ci una
normativă, adică o noţiune care are o funcţie regulativă şi cere un anumit
comportament. În acelaşi timp, binele moral presupune libertatea, respectiv libertatea
de a aproba ceva promovat ca bun, în calitatea lui de a fi bun, şi de a-l realiza prin
acţiune, sau de a declara prin nonacţiune respingerea pretenţiei de validitate.
De fapt, orice morală începe cu întrebarea sacramentală: „Ce este bine şi ce este
rău?”, deoarece binele şi răul constituie forma cea mai generală de apreciere a
valorilor morale şi de distincţie a ceea ce este util şi ce este dăunător pentru om şi
societate. Totodată, cu ajutorul acestor noţiuni se determină conţinutul altor noţiuni
morale ce derivă din ele.
În istoria filosofiei morale termenul „bine” era utilizat în sens relativ şi absolut.
„Bine” într-un caz este ceva bun, util, plăcut, valoros pentru un individ, iar în alt sens
era expresia binelui, a unei valori în sine, ce nu devine un mijloc pentru a realiza un
scop anumit. Binele în sensul al doilea, absolut, este o noţiune etică. Ea exprimă
122 A se vedea: Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a doua. Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic, 1996, p. 98.
90