etica profesionala

subiectului microgrupal, este generat, de regulă, de două situaţii tipice. El apare mai întîi
în situaţia în care idealul social este atît de exigent încît o parte dintre microgrupurile
sociale sau dintre indivizi reculează spontan în faţa acestei exigenţe. În acest caz
contraidealul este un mijloc de apărare a autonomiei subiectului individual sau grupal. A
doua situaţie, mai puţin dezirabilă decît prima, ţine de conformism şi de comoditate,
deoarece este vorba de situaţiile în care subiectul îşi poate elabora şi poate efectiv realiza
un ideal mai exigent decît „ceilalţi”, dar nu o face totuşi, cu argumentul că e mai bine să
facă ceea ce fac şi „ceilalţi“: nici mai puţin, dar nici mai mult.
3. Pseudoidealul este idealul care la nivel de conţinut promovează ca posibilă şi
necesară o pseudovaloare. El apare mai întîi şi de regulă în procesul succesiunii generaţiilor.
În dezvoltarea istorică sînt situaţii în care mai multe generaţii pot fi formate
sub semnul unor idealuri comune, dar există situaţii de discontinuitate accentuată, sau
chiar de ruptură. O altă situaţie în care poate să apară pseudoidealul este aceea în care
subiectul – individual sau microgrupal – nu înţelege sau nu decodifică adecvat – din
motive diverse – scara valorică socială dată. (Don Juan, care îşi caută – şi, firesc, nu
îşi poate găsi – iubirea absolută în toate iubirile efemere.)
4. Antiidealul promovează ca posibilă şi necesară o antivaloare. Nu trebuie sã
căutăm prea mult în istorie sau în viaţă pentru a găsi întruchipări ale antiidealului. Ne
rezumăm la două exemple. În plan individual un astfel de antiideal este acela al unei
crime perfecte, urmărită atent, asiduu, îndelung, iar în plan social, ideea dominaţiei
universale – indiferent care popor, stat sau sistem social ar nutri-o – este un exemplu
elocvent şi actual de antiideal.
Există şi un şir de forme fundamentale ale idealului:
1. Nonidealul, care este limita zero a idealului şi echivalează cu absenţa lui sau
cu prezenţa lui într-o anumită formă, specifică. În această situaţie, idealul ca ideal
este considerat o nonvaloare sau o pseudovaloare, de care omul se poate dispensa,
simplificîndu-şi viaţa şi evitînd riscurile ei. Sursele sau temeiurile nonidealului sînt
mai multe, dar e suficient sã menţionăm două, cu valoare limită şi opuse ca sens. O
sursă este atmosfera pragmatică de formare şi afirmare a indivizilor, atmosferă
orientată spre atingerea precisă a ceea ce este apropiat şi precis realizabil. Această
atmosferă este caracteristică în aşa-numitele societăţi de consum pentru mulţi membri
ai societăţii. La polul opus, nonidealul poate fi generat de ratarea unui ideal major ce
este însoţită de o criză morală, din care uneori se poate ieşi, alteori nu (situaţia actuală
caracteristică pentru generaţia de vîrsta a treia din spaţiul ex-sovietic).
2. Idealul utopic, care este irealizabil. El este, după expresia plastică a lui T.
Cătineanu, „oglinda – şi corectoare şi deformatoare – a imperfecţiunii a ceea ce este,
deci proiectul transformării realităţii într-un sens necesar şi posibil” 121 . Pot fi remarcaţi
trei factori spirituali ce stau subiectiv la baza idealului utopic. Mai întîi este visarea, care
poate lua diverse grade, de la simpla reverie pînă la imaginarea creatoare a unei stări
ideale proiectată într-un viitor vag, nedeterminat. Un al doilea factor subiectiv ce poate
modela idealul utopic este nostalgia. În acest caz sîntem în faţa unei situaţii paradoxale.
Idealul, prin definiţie, este proiectat în viitor, or, în acest caz, el este proiectat în trecut.
Un atare ideal îl putem numi un „trecut-viitor“ sau un „viitor-trecut”. Această modalitate
121 Cătineanu, T. Op. cit., vol. II, p. 31.
88