etica profesionala

scopul poate fi modificat sau înlocuit. Ratarea unui ideal are însă consecinţe grave şi
în ceea ce priveşte acţiunea de ansamblu a subiectului şi asupra subiectului acţiunii.
Eşecul unui ideal echivalează cu invalidarea unei acţiuni de ansamblu şi de perspectivă,
cu o criză morală, care uneori poate fi depăşită. În al şaselea şi ultimul rînd,
datorită seriilor de caractere menţionate pînă aici, scopul este, de regulă, clar conturat
sau configurat, pe cînd idealul are o configuraţie relativ şi comparativ mai vagă.
Între scop şi ideal există şi o relaţie normală şi firească. Modelul optim al acestei
relaţii poate fi definit astfel: idealul orientează discret – în diverse grade de conştientizare
– selecţia şi configurarea scopurilor, deoarece prin realizarea efectivă a scopurilor
se realizează treptat idealul însuşi. În acest sens am putea defini idealul ca un
scop al scopurilor, sau, în limbajul lui Aristotel, ca o formă a formelor, deci ca o
entelehie 119 a vieţii morale a profesionalului.
Relaţia dintre ideal şi realitate constituie una dintre cele mai acut controversate
teme în istoria reflecţiei etice. O linie oarecum subterană şi constantă în soluţia ei merge
pe ideea incompatibilităţii de principiu dintre cele două determinaţii ale existenţei
umane. Această linie este exacerbată în creştinism, ca şi în alte variante ale religiei, şi
capătă o formulare logică-formală şi metafizică acută în neokantianism. Putem distinge,
în manieră clasică, trei poziţii teoretice referitoare la raportul ideal-realitate. Mai întîi
idealismul, care reduce realul la ideal, atît ca valoare, cît şi ca prioritate determinativă.
Apoi realismul, care procedează invers. Prin „realism”, filosoful român P. Andrei
înţelege ceea ce noi înţelegem prin materialismul mecanicist sau vulgar. Poziţia lui P.
Andrei merge pe depăşirea celor două unilateralităţi, pe ideea corelaţiei celor două
planuri: „Primele două teorii afirmă existenţa unui raport de reducere, iar ultima un
raport de reciprocitate, dar nu de reductibilitate” 120 . Toate cele trei poziţii, în forme
variate, tind să identifice, sau identifică explicit, idealul cu perfecţiunea sau cu absolutul.
Însă această identificare nu poate exista, ea fiind opera imaginaţiei, nu a gîndirii. Întradevăr,
aspiraţia spre perfecţiune este legitimă, dar identificarea cu ea este imposibilă.
Relaţia dintre ideal şi valoare poate fi definită pe două planuri diferite, dar care se
află în corelaţie. Mai întîi, idealul ca atare este o valoare, deoarece el este un produs al
activităţii, care este exclusiv spirituală. Idealul are realitate, deşi una pur spirituală, căci
ceea ce trebuie să fie de fapt mai întîi este ca act şi produs al conştiinţei proiective. Pe de
altă parte, el satisface, ca pur ideal, o nevoie, şi anume nevoia de orientare în timp, în
timpul viitor. În al doilea rînd, în mod spontan, dar şi în sfera reflecţiei sistematice, idealul
este asociat cu un conţinut pozitiv şi dezirabil, deci valoros. În acest sens, idealul, dincolo
de purul lui formal, se poate asocia, la nivelul conţinutului, cu toate semnele axiologice.
Din punctul de vedere al conţinutului valoric, putem vorbi de mai multe tipuri:
1. Idealul valoric care promovează o valoare ca posibilă şi necesară. Realizarea
acestui ideal echivalează cu instituirea obiectivă a unei autentice valori.
2. Contraidealul care este o modalitate mai complexă şi paradoxală ce apare în
situaţii de concurenţialitate a mai multor idealuri, sau a aceluiaşi ideal, în măsura în care
el poate avea diverse grade valorice, respectiv diverse limite de extensie în viitor.
Contraidealul, care se instituie fie la nivelul subiectului individual, fie la acela al
119 Gr. enteleheia, din en – „în”, telos – „scop” şi ehein – „a avea”.
120 Andrei, P. Despre ideal. În :Revista de filozofie, 1968, nr. 2, p. 197.
87