etica profesionala

datoria. Acestea reprezintă specificul umanului din fiecare şi fără ele omul ar cădea în
animalitate, aşa cum observăm în cazurile de infracţionalitate gravă.
Etica pietăţii în faţa vieţii este etica personalităţii, ea se poate realiza numai prin
opţiunea individuală. Schweitzer consideră că etica încetează de a mai fi etică din
momentul în care începe a vorbi în numele societăţii. Apelurile morale şi
regulamentele cu care operează societatea sînt nişte vicleşuguri destinate pentru a
obţine supunerea în faţa legii. De aceea etica personalităţii trebuie să stea de veghe şi
să nu fie încrezătoare în faţa idealurilor societăţii.
În opinia lui A. Schweitzer, numai etica pietăţii în faţa vieţii este perfectă în
toate privinţele, deoarece etica care răspîndeşte principiul iubirii numai faţă de
aproapele, poate fi foarte viabilă şi profundă, dar rămîne a fi una imperfectă. El
consideră că gîndirea umană, trebuie să se revolte de cruzimea atitudinii faţă de alte
fiinţe vii şi trebuie să ceară de la etică indulgenţă faţă de ele. Etica nu a luat în mod
serios această cerinţă de la începuturile sale şi a fost nevoie de un timp destul de
îndelungat ca acest principiu să fie recunoscut.
Astăzi etica pietăţii în faţa vieţii care o compasiune faţă de toate fiinţele vii şi
capătă recunoaştere în calitate de o interpretare naturală a lumii în mintea profesionalului
care cugetă. Prin atitudinea etică faţă de toate făpturile care există în această lume, noi
intrăm într-o legătură spirituală cu Universul. În opinia lui A. Schweitzer, în lume,
voinţa spre viaţă se află într-un conflict cu sine însuşi, iar în noi ea caută pacea cu sine
însuşi. Astfel, ea îi declară lumii despre sine, iar nouă ea ni se deschide. Astfel, spiritul
nostru ne comandă nouă să fim altfel decît lumea. Prin urmare, pietatea în faţa vieţii ne
face pe noi în mod iniţial, să devenim profunzi, înviorători şi evlavioşi.
12. Etica pămîntului lui Aldo Leopold (1887-1948)
Americanul A. Leopold a fost de profesie pădurar, ecolog, dar şi învăţat, poet şi
filosof, care a introdus în circuitul eticii noţiunea de „etica pămîntului” în mica şi
vestita lui lucrare Un Almanah al Judeţului de nisip 117 . El a fost fondatorul eticii
ecologice americane, care, ulterior a devenit o etică recunoscută pe plan mondial.
Acest ecolog a plasat la baza eticii pămîntului trei principii fundamentale:
1. Pămîntul reprezintă un sistem cu părţi care interacţionează între ele, care
trebuie să fie evaluate ca o „comunitate” şi nu ca o „marfă”. În acest sens, savanţii de
astăzi numesc pămîntul ca un ecosistem.
2. Homo sapiens este un participant, nu un proprietar al comuntăţii pămîntului.
3. Întregul se află într-o interacţiune cu partea, ce înseamnă că noi putem să
înţelegem locul pe care îl ocupăm în natură dacă vom înţelege, în primul rînd, locul
tuturor fiinţelor, care alcătuiesc întregul.
În virtutea acestui fapt, obligaţiunea oamenilor constă în a păstra integritatea,
stabilitatea şi frumuseţea „comunităţii biotice”.
Astfel, A. Leopold ajunge la concluzia, că omenirii îi este necesară etica pămîntului.
El consideră etica ca un instinct social care se află într-o dezvoltare perpetuă,
care trece prin anumite stadii ale evoluţiei sale, lărgind noţiunile şi categoriile la care
ea se referă. Spre exemplu, normele etice ale Greciei antice nu se aplicau faţă de
117 A se vedea: Leopold, A. A Sand County Almanac. New York, NY: Ballantine Books Wescoat, J.L. şi White, G.F,
2003.
83