etica profesionala

deci cuget, cuget, deci exist” şi a plasat la baza autoidentificării profesionalului nu faptul
cugetării, ci faptul existenţei. Principiul lui este dacă utilizăm termenii lui Descartes:
„Exist, deci cuget”. Existenţa exprimată în voinţa către viaţă şi care se consolidează în
mod pozitiv ca plăcere şi în mod negativ ca suferinţă, el o cercetează în calitate de ultimă
realitate şi obiect real al gîndirii. Cînd omul meditează într-o formă pură, el găseşte în
sine nu gînduri, ci voinţa către viaţă exprimată în gînduri.
Etica constă în aceea că omul simte necesitatea de a-şi exprima o pietate egală în
faţa vieţii atît către voinţa proprie, cît şi faţă de altele. În aceasta, după Schweitzer,
constă principiul de bază al moralităţii. Binele este ceea ce slujeşte conservării şi
dezvoltării vieţii, iar răul este ceea ce distruge sau împiedică viaţa 116 .
După Schweitzer, concepţia despre lume şi cultură începe cu etica. Etica precedează
gnoseologia, ea apare din lumea înconjurătoare. Ea trebuie, în opinia cugetătorului,
să apară din mistică, iar mistica este determinată ca trecerea pămîntescului în
ceresc, a temporarului în etern. Mistica poate fi naivă şi desăvîrşită, mistica naivă
atinge familiarizarea cu extraterestrul şi eternul pe calea misterului, actului magic, iar
cea desăvîrşită, pe calea raţionamentului. Astfel, problema posibilităţii eticii capătă o
şi mai mare actualitate, deoarece extraterestrul şi eternul nu pot fi exprimate prin
limbă. Limba e în stare să cuprindă numai realitatea pămîntească şi finită. Această
problemă irezolvabilă a fost dezlegată de A. Schweitzer cu aceeaşi simplitate cu care
marele conducător de oşti Alexandru Macedon a tăiat nodul gordian. Etica e posibilă
nu ca cunoaştere, ci ca acţiune, opţiune individuală, comportament.
În concepţia lui Schweitzer, etica şi cunoaşterea ştiinţifică sînt nişte fenomene
eterogene: etica reprezintă familiarizarea cu eternul, absolutul, etica creează
existenţa, iar cunoaşterea ştiinţifică nu face decît să o descrie. Etica moare în cuvinte,
încremenind în ele, iar cunoaşterea ştiinţifică se naşte prin limbă. Însă din această
concluzie nu rezultă în nici un caz că etica poate să se manifeste în afara gîndirii.
Etica este o modalitate deosebită a existenţei în lume, atitudinea viabilă către viaţă,
dar ea poate căpăta stabilitate existenţială numai ca ceva conştient înrădăcinat în
gîndire. Începutul afirmării vieţii şi a voinţei către viaţă îşi găseşte continuarea în
gîndirea etică, iar gîndirea îi dă posibilitate individului să aibă puterea de a se opune
negării vieţii de fiecare dată cînd viaţa lui se ciocneşte de o altă viaţă, iată dialectica
misticului şi a raţionalului, caracteristică pentru etica lui Schweitzer.
În mod destul de original şi deosebit de uimitor rezolvă Schweitzer cea mai
dificilă problemă a eticii – problema privind căile de unire a ei cu viaţa. Etica în
exprimarea ei practică coincide cu respectarea principiului fundamental al moralităţii,
cu veneraţia în faţa vieţii. Orice eschivare de la acest principiu este imorală. Etica lui
Schweitzer nu conţine norme, ea propune şi prescrie o singură regulă – atitudinea
venerabilă către viaţă oricînd şi oriunde, cînd individul se întîlneşte cu alte
manifestări ale voinţei către viaţă. Prin intermediul acestui respect universal intram în
contact cu lumea, susţine A. Schweitzer, sîntem în armonie cu legile ei. Acest
principiu ne conduce spre un umanism profund şi universal, care trebuie să fie
dominant în lumea contemporană. Etica reprezintă ştiinţa normelor morale dar şi
tendinţa profesionalului către valori morale, ca binele, cinstea, omenia, fericirea şi
116 Ibidem, p. 218.
82