etica profesionala

despre vinovăţie, despre necesitatea plăţii pentru bunăstare apare nu la fiecare om,
dar pentru puţini ea devine o călăuză în acţiune.
După ce a absolvit facultatea de medicină, a practicat medicina şi a susţinut teza de
doctor în medicină, în anul 1913 a plecat împreună cu soţia sa în Africa în localitatea
Lambaréné, unde a început a practica ca medic pînă la sfîrşitul vieţii sale. Concomitent
cu practica medicală, A. Schweitzer s-a inclus în lupta pentru interzicerea armei atomice,
pentru care i-a fost decernat în anul 1952 Premiul Nobel pentru pace.
După Schweitzer, cultura europeană se află într-o stare de criză profundă. Cele
mai importante forme ale manifestării acestei crize sînt dominaţia materialului asupra
spiritualului, a societăţii asupra individului. Progresul material, consideră Schweitzer,
nu mai este inspirat de idealurile raţiunii, dar în mod social are loc depersonalizarea,
demoralizarea individului şi supunerea lui scopurilor şi instituţiilor sociale.
Criza culturii este determinată în ultimă instanţă de criza concepţiei despre lume.
Europenilor li se pare că tendinţa spre progres este ceva natural şi ceva obişnuit.
Schweitzer consideră că lucrurile nu stau chiar aşa. Pentru ca la om să se trezească
setea de activitate, la el trebuie să se cristalizeze o viziune optimistă asupra lumii.
Popoarele care se află la stadiul primitiv al dezvoltării şi care nu şi-au elaborat o
concepţie unitară despre lume nu dau dovadă de o voinţă clară spre progres.
În istoria culturii europene concepţia optimistă despre lume apare în epoca modernă,
iar în perioada antică şi medievală ea exista într-o formă incipientă. Numai epoca
Renaşterii a marcat cotitura radicală spre viaţă şi optimism. Această tendinţă a fost fertilizată
de etica creştină a iubirii care s-a debarasat de concepţia pesimistă despre lume.
Astfel, apare idealul transformării realităţii pe baze etice. Această nouă atitudine a
profesionalului faţă de lume naşte necesitatea de a crea o realitate materială şi spirituală
ce ar corespunde menirii înălţătoare a profesionalului şi omenirii. Concepţia despre lume
ce consideră că realitatea poate fi transformată în conformitate cu idealurile se transformă
în mod natural în voinţă spre progres. Pe acest fundal apare cultura epocii moderne.
Însă soarta gîndirii europene s-a constituit în mod tragic. Esenţa tragediei, după
Schweitzer, constă în pierderea legăturii iniţiale a concepţiei optimiste despre lume
cu începuturile ideale. Ca rezultat, această voinţă spre progres s-a limitat doar la
tendinţa spre succese exterioare, la creşterea bunăstării, la acumularea simplă a
cunoştinţelor şi a deprinderilor. Cultura a fost lipsită de destinaţia sa tradiţională şi
profundă – de a contribui la înălţarea spirituală şi morală a profesionalului şi
umanităţii. Ea şi-a pierdut sensul, a pierdut orientarea, ceea ce oferă posibilitatea de a
deosebi ceva mai valoros de ceva mai puţin valoros.
Astfel, concepţia optimistă despre lume a europenilor a pierdut legătura cu etica, a
fost lipsită de sens. Acest lucru s-a întîmplat din cauza că idealul etic nu a fost temeinic
fundamentat. În epoca modernă el a fost însuşit destul de superficial. Sarcina constă în a
depăşi acest neajuns – a fundamenta dependenţa concepţiei despre lume de etică.
Schweitzer a realizat acest lucru şi a găsit laitmotivul învăţăturii sale prin trei cuvinte –
„Evlavie în faţa vieţii!”. Pe baza studierii concepţiei lui Descartes, Schweitzer îşi
formulează axioma: „Eu sînt viaţa care vrea să existe, eu sînt viaţa printre alte vieţi care
vrea să trăiască” 115 . De fapt, Schweitzer a răsturnat formula lui Descartes: „Mă îndoiesc,
115 Швейцер, А. Благоговееяние перед жизнью. Москва: «Прогресс», 1992, p. 217.
81