etica profesionala

datorii faţă de aceasta, ce se concretizează în întemeierea unei familii şi în exercitarea
profesiunii. În acest context, D. Gusti relevă caracterul moral, înalta ţinută morală a
relaţiilor familiare, deoarece în familie se desfăşoară în mare măsură procesul de
socializare a individului, de integrare a lui în viaţa socială. Familia este considerată
de D. Gusti ca o adevărată retortă în care se constituie cele mai profunde şi mai înalte
valori morale. Profesiunii ca mijloc de realizare a scopurilor morale a individului, D.
Gusti îi acordă o pondere deosebită, subliniind că e un postulat moral ca orice om să
aibă o profesiune, o meserie, deoarece profesiunea ridică moralul unui individ mai
mult decît orice mijloc pe care i l-ar pune la dispoziţie societatea.
Datoriile naţionale apar în virtutea faptului că omul care este integrat societăţii
este în acelaşi timp parte integrantă şi a unei naţiuni avînd datorii faţă de ea.
Principala datorie naţională, după D. Gusti, este patriotismul care trebuie să fie activ,
social şi cultural şi care are menirea de a edifica naţiunea română, ridicînd-o la rangul
unei naţiuni libere şi autonome.
10. Etica lui A. Schweitzer ca veneraţie în faţa vieţii (1875-1965)
Albert Schweitzer concepea morala ca veneraţie şi pietate în faţa vieţii în general,
sub toate formele ei multiple, în sensul că a rupe o floare de cîmp este la fel de rău ca a
omorî un om. Marele cugetător considera că, potrivit valorii sale morale, omul nu se
distinge printre fiinţele vii. Etica lui nu este umanistă în înţelesul tradiţional al cuvîntului.
Ea poate fi numită mai degrabă vitalistă şi are un caracter universal.
Principiul pietăţii în faţa vieţii se ciocneşte la el cu egoismul care este perceput întrun
sens larg ca autoconsolidare a profesionalului şi ca tendinţă spre fericire. Morala şi
fericirea sînt proporţionale în pretenţiile lor autoritare asupra profesionalului, sînt la fel
de importante pentru el, dar în acelaşi timp se exclud reciproc. Schweitzer separă aceste
noţiuni în timp, considerînd că prima jumătate a vieţii omul trebuie să o dedice sie,
fericirii sale, iar a doua jumătate să o acorde altor oameni renunţînd la sine. Şi cu cît mai
bine omul va sluji sie însuşi în prima parte a vieţii (egoiste), cu atît mai bine va putea
sluji altor oameni în jumătatea a doua (morală şi creştină).
Albert Schweitzer s-a născut într-o familie de pastori în Alsacia şi de mic a dat
dovadă de aptitudini diverse, care împreună cu educaţia în spirit protestant şi stăruinţa,
dragostea de muncă i-au determinat o carieră strălucită. La 30 de ani absolventul
Universităţilor din Strasbourg şi Paris era deja un teolog recunoscut, filosof promiţător,
muzicant etc. El era destul de norocos în carieră, avea un cerc destul de larg de prieteni.
Însă, fiind la poalele muntelui slavei, hotărăşte într-o clipă să schimbe totul – Europa pe
Africa, munca profesională pe slujirea celor suferinzi, tărîmul savantului şi muzicianului
pe profesia modestă de medic, viitorul senin şi prosper pe o perspectivă de viaţă destul
de nebuloasă însoţită de greutăţi şi pericole imprevizibile. Aceasta a fost o opţiune ce l-a
făcut pe Schweitzer–Schweitzer. De ce a luat el această decizie? Nici Schweitzer, nici
biografii lui nu au putut să dea un răspuns convingător în această privinţă.
În octombrie 1905 el şi-a anunţat părinţii, prietenii că vrea să studieze la
medicină ca să devină medic, ca apoi să plece în Africa ecuatorială. Decizia lui
Schweitzer a stîrnit printre rude şi cunoscuţi o adevărată panică. Prietenii credeau că
el si-a ieşit din minţi. Explicînd opţiunea sa, Schweitzer vorbeşte despre responsabilitatea
europenilor pentru popoarele ce suferă din Africa. El considera că gîndul
80