etica profesionala

Scopul ultim al moralităţii se pierde în viitorul infinit, e un scop ideal, niciodată
de atins. Deşi formal, idealul moral trebuie să tindă spre infinit, conţinutul lui însă
trebuie să ţină seama de condiţiile concrete în sensul că fiecare epocă îl cuprinde în
anumite scopuri, norme şi valori. Ţinînd seama de acest lucru, etica nu-l poate fixa o
dată pentru totdeauna într-o formulă generală, ci numai să-i dea expresia cea mai
adecvată pentru perioada respectivă. Aşadar, scopul cel din urmă al moralităţii
omeneşti este idealul etic, iar apropierea progresivă de acest ideal este scopul ei
imediat. Gusti conferă idealului rolul de forţă, de mobil ce contribuie la înălţarea
sufletului omenesc, ca o unitate de măsură a acţiunilor umane, ca o forţă spirituală
care îl face pe individ să se simtă mai puternic în vederea acţiunilor sale.
Un loc aparte în etica lui Dimitrie Gusti îl ocupă problema datoriilor morale ale
personalităţii, deoarece pentru a-şi atinge obiectivul propus, etica practică trebuie să
descopere principiile şi datoriile morale ce condiţionează realizarea personalităţii. Altfel
spus, imperativul gustian (realizarea personalităţii creatoare de valori) este şi premisă, şi
concluzie a întregului său sistem etic, din care decurg toate celelalte categorii ale eticii:
conştiinţă morală, datorie, virtute, fericire etc. Aşa ajunge D. Gusti la formularea unor
datorii de tip special pe care le numeşte „virtuţi”. În etica sa ele figurează astfel: a) datoria
de a ne dezvolta conştiinţa de sine, care, din punct de vedere emoţional, se traduce prin
datoria dezvoltării iubirii de sine. Această datorie de a ne ocupa continuu de noi înşine, de
perfecţionarea noastră poate fi obiectul unui ideal moral; b) dezvoltarea conştiinţei de sine
pe linia celui de al doilea afect – simpatia. Aceasta înseamnă obligativitatea noastră, a
tuturor, de a ne interesa de semenii noştri, de a observa viaţa lor, de a extinde preocupările
noastre la semenii noştri într-un cerc cît mai îndepărtat. Cugetătorul precizează că actul
începe să fie moral abia din momentul în care individul săvîrşeşte binele pentru alţii,
pentru colectivitate; c) Datoria religiozităţii care constă în a fi modeşti şi îndrăzneţi, dar nu
aroganţi; d) Datoria de a-ţi da seama tot timpul în viaţă de scopul pe care îl urmăreşti 114 .
Criteriul de stabilire a celor cinci datorii-virtuţi a fost raportarea lor permanentă
la idealul etic. De aceea ele sînt văzute de D. Gusti ca atribute ale personalităţii ce nu
pot exista prin ele însele, fără personalitate, dar nici personalitatea fără ele, ea fiind
tocmai unitatea armonică a tuturor acestor atribute. Aceste datorii devin virtuţi numai
dacă sînt exercitate permanent, continuu, şi numai în acest caz, după opinia lui Gusti,
putem vorbi de un caracter ferm, virtuos.
Realizarea idealului etic presupune însă, cu necesitate, şi îndeplinirea altor
datorii, care sînt clasificate de cugetătorul roman în datorii individuale, sociale şi
naţionale. Datoriile individuale vizează „obligaţiile interioare” pe care le are omul
faţă de el însuşi. Însăşi formarea individului ca personalitate poate fi materializată
dacă se ţine cont de anumite condiţii – spiritul estetic, respectarea igienei, încrederea
în sine şi instrucţia. Încrederea în sine este concepută de D. Gusti ca o stare de
tensiune creatoare în care toate posibilităţile fiinţei umane sînt mobilizate în vederea
înfăptuirii unei acţiuni, ca însuşi sensul vieţii spirituale a individului. Instrucţia apare
drept o călăuză în evoluţia individului spre personalitate.
Personalitatea, formîndu-se în cadrul societăţii, solicită şi respectarea unor
114 A se vedea: Gusti, D. Etica. Curs predat de prof. D. Gusti, Universitatea Bucureşti, 1929-1930, editat după note
stenografice de Alfred Ionescu (litografiat), p. 375.
79