etica profesionala

înlătură pe altele pînă ajunge să stabilească „ordinea fixă a moralităţii”. Judecata, după
D. Gusti, joacă rolul de cenzor al manifestărilor noastre, ea apreciază dacă sînt bune sau
rele hotărîrile adoptate. Conştiinţa morală, astfel, valorifică pornirile noastre,
ierarhizîndu-le. În felul acesta, ordinea morală este condiţionată de concurenţa dintre
gîndire şi sentimente. Gîndirea fără sentimente rămîne fără rezonanţă, e rece şi nu are
forţă, iar sentimentele fără gîndire rămîn oarbe. De aceea, conchide D. Gusti, conştiinţa
morală nu este numai sentiment, cum consideră etica sentimentalismului, nici numai
judecată cum consideră etica intelectualistă, ci ea le cuprinde pe ambele, ca elemente,
părţi constitutive aflate într-o permanentă interacţiune.
Pe fundalul conştiinţei morale, D. Gusti studiază mecanismul şi motivarea acţiunii
morale şi dinamismul ei teleologic 113 . Considerînd că în morală avem de-a face cu un alt
gen de cauzalitate, diferit de cel din natură, cugetătorul arată că simplei relaţii cauzăefect
i se interpun o serie de articulaţii (scop, motiv, valoare etc.) ce schimbă raportul
dat, conferindu-i alte dimensiuni şi caractere. Reieşind din aceasta, el este de părere că în
lumea sufletească e posibilă o explicare cauzală numai pentru faptele petrecute, iar
pentru cele ce se vor întîmpla putînd cel mult a se indica direcţia generală ce o vor urma,
dar niciodată formele particulare ce le vor lua. Concluzia justă la care ajunge D. Gusti
este aceea că există o istorie a trecutului, dar este însă imposibilă una a viitorului.
Pornind de la ideea că realizarea oricărui scop presupune cu necesitate un motiv, D.
Gusti constată că moralitatea (acţiunea morală) nu e hotărîtă numai de scop, ci chiar şi de
scopurile cele mai înalte, scopul cere o întregire etică prin motiv. De aici derivă
postulatul gustian că valoarea morală a acţiunii este hotărîtă, în acelaşi timp, şi de
motivele şi de scopurile ei. Sistemul scopurilor trebuie să acopere perfect sistemul sau
conexiunea motivelor şi acesteia trebuie să-i corespundă conexiunea cauzelor acţiunii.
Astfel, D. Gusti precizează că nu există acţiune morală fără o armonie între scop şi
motiv. Respingînd cele cinci direcţii – egoismul, altruismul, pesimismul, utilitarismul,
formalismul kantian care dăduseră răspunsuri diferite problemei motivării voinţei, D.
Gusti observă că problema motivării voinţei practice presupune evaluări de ordin
psihologic. El relevă că motivaţia voinţei (acţiunii) morale este un proces complex care
se desfăşoară pe două niveluri – a) motivarea afectiv-emoţională a voinţei şi acţiunii
morale şi b) motivarea intelectual-raţională a voinţei şi acţiunii morale. Astfel, în afara
motivelor afectivitatea omenească mai este determinată şi de motive care decurg din
capacitatea raţiunii de a organiza faptele în aşa fel încît să se obţină rezultatele cele mai
satisfăcătoare cu mijloacele cele mai adecvate. Referindu-se la scopuri, D. Gusti relevă
că scopurile nu trebuie reduse doar la concepte raţionale, că în structura scopului trebuie
să existe şi participări de voinţă. Cugetătorul afirmă că scopurile individuale vizează
conservarea de sine, propria fericire şi propria perfecţionare, dar el mai precizează că
individul nu poate fi propriul său scop moral, deoarece pentru a fi moral orice scop
individual trebuie să parvină dincolo de sine însuşi. Scopurile mai înalte, superioare
celor individuale, după opinia lui D. Gusti, sînt cele social-naţionale care urmăresc
crearea valorilor de cultură pe care le produce viaţa colectivă a naţiunii şi le revarsă apoi
asupra indivizilor. Scopul moral ultim în accepţia lui D. Gusti este umanitatea, căreia i se
subordonează toate scopurile individuale şi sociale.
113 gr. telos –„scop” şi logos – „studiu”
78