etica profesionala

juridice ca şi în cele religioase elementul primordial şi iniţial care dă acestor manifestări
pecetea socială este voinţa socială. Concepţia este abordată de el, pe de o parte,
din perspectiva ştiinţelor sociale particulare şi îndeosebi a sociologiei, în ipostaza sa
de fenomen, de fapt, de obicei, de ceva devenit, iar pe de altă parte, din perspectiva
politicii, şi, în mod deosebit, a eticii în calitatea ei de proces, de eveniment, de ceva
care devine. Voinţa morală, după opinia lui C. Stroe, este admisă de D. Gusti în
ipostaza de element fundamental al vieţii sufleteşti, în calitate de izvor al tuturor
acţiunilor conştiente pe care le săvîrşeşte omul ca individ izolat şi ca fiinţă socială 111 .
D. Gusti şi-a imaginat un sistem al ştiinţelor sociale care sînt într-o unitate
dialectică, deoarece toate au ca obiect voinţa socială. El distinge în cadrul ştiinţelor
sociale două grupuri de ştiinţe explicative (constatative) şi ştiinţe normative (valorizatoare),
afirmînd că etica este o ştiinţă din grupul ştiinţelor normative care are
privilegiul de a închide seria ştiinţelor sociale atît explicative, cît şi normative. Astfel,
etica apare la el ca raţiune practică, ce încheie şi încoronează sistemul. În această
ordine de idei, putem conchide că preocupările lui D. Gusti pentru etică sînt
circumscrise necesităţii de a conferi sistemului o anumită finalitate.
Stabilirea locului eticii în sistemul ştiinţelor sociale preconizat de D. Gusti ne
oferă posibilitatea de a evidenţia rolul pe care aceasta îl are în explicarea dinamicii
realităţii sociale. Ca ştiinţă normativă, etica se ocupă astfel de valorizarea voinţei
sociale ca activitate, ca proces de manifestare în vederea aprecierii scopurilor. De
aceea, pentru D. Gusti, problema centrală a eticii este problema motivaţiei voinţei,
adică problema scopurilor şi motivelor, şi în special scopul suprem – idealul etic.
După caracterul său, etica lui D. Gusti este normativă, ea îşi asumă sarcina de a
stabili norma supremă a voinţei morale şi principiul suprem al judecăţii de valoare etică.
Cugetătorul credea că prin atribuirea unui caracter normativ eticii sale rezolvă finalitatea
acesteia – promulgarea de principii şi dispoziţii pentru orientare în viaţă. D. Gusti atrage
atenţia asupra unei probleme de mare importanţă în etică, remarcînd că pînă şi noţiunile
cu care etica operează – binele, răul, idealul etic – nu trebuie să le limităm la valoarea lor
cognitivă, ci ele trebuie să constituie un punct de plecare în normarea activităţii
profesionalului, deschizîndu-i perspectiva şi imprimîndu-i o conştiinţă înaltă în misiunea
pe care o are de îndeplinit. Astfel, etica nu apare numai ca o ştiinţă speculativ-teoretică,
ci ca o ştiinţă practică, legată de viaţă, fiind „chemată să înfăţişeze doctrina educaţiei
morale şi totodată să arate sensul practic în care trebuie dirijată munca de formare a
personalităţii active şi puternice” 112 . Etica, după D. Gusti, trebuie să joace un rol activ, să
influenţeze în mod direct viaţa socială şi individuală a profesionalului.
Căpătîiul studiului vieţii morale, după D. Gusti, este conştiinţa morală. Văzută în
indisolubilă legătură cu sentimentul libertăţii de voinţă, conştiinţa morală este apreciată
de gînditor ca fiind acea judecată lăuntrică a propriilor noastre fapte care priveşte nu
numai rezultatul lor exterior, ci şi motivele din care au provenit. Conştiinţa morală apare
mai întîi sub formă de sentimente, la care se adaugă afectele aprobării şi ale dezaprobării.
Însă conştiinţa nu se reduce la sentiment, ci ea înseamnă şi înţelegere, judecată
lucidă, raţiune. Raţiunea analizează cu discernămînt sentimentele, le alege pe unele, le
111 A se vedea: Stroe, C. Etica lui Dimitrie Gusti. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 39.
112 Gusti, D. Scrieri pedagogice. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 177.
77