etica profesionala

Tolstoi considera nonviolenţa drept o anexă la învăţătura lui Hristos la viaţa socială,
un program social. Neîmpotrivirea răului în accepţia lui Tolstoi este unica formă efectivă
de luptă împotriva răului. Însă Tolstoi nu vorbeşte la modul general despre neîmpotrivirea
răului, ci despre neîmpotrivirea răului prin violenţă, prin forţă fizică. Aceasta nu
exclude împotrivirea răului prin alte metode – neviolente. Tolstoi nu a elaborat tactica
rezistenţei colective nonviolente, dar învăţătura lui o permite şi o presupune.
L. Tolstoi susţine că violenţa este incompatibilă cu morala şi raţiunea, şi de aceea
cel ce vrea să trăiască conform moralei şi raţiunii nu trebuie niciodată să comită acte de
violenţă. Însă profesionalii nu respectă de cele mai multe ori legea nonviolenţei, nu cred
în ea. Tolstoi scoate la iveală doua cauze ale acestui fapt. Prima constă în tradiţiile
multiseculare ale sprijinului pe legea violenţei. A doua cauză constă în denaturarea bine
gîndită şi pusă la punct a învăţăturii creştine din partea bisericilor creştine, deoarece: a)
fiecare dintre biserici se proclamă unica păstrătoare a adevărului creştinismului; b) însăşi
învăţătura a fost redusă la simbolul credinţei, fiind chemată să substituie Predica de pe
munte; c) de fapt, a fost înlocuită porunca a patra a lui Hristos şi au fost sancţionate
războaiele şi cruzimea. Astfel, învăţătura lui Hristos s-a deplasat din sfera obligaţiunilor
şi acţiunilor morale în sfera speranţelor şi năzuinţelor interioare.
9. Etica lui Dimitrie Gusti (1880-1955)
D. Gusti, sociolog, filozof şi etician român, a fost profesor la universităţile din
Iaşi şi Bucureşti, ministru al învăţămîntului (1932-1933), membru al Academiei Române
din 1919 şi apoi preşedinte al ei (1944-1946), membru a mai multor academii,
societăţi şi institute de sociologie de peste hotare. D. Gusti a fost o personalitate
remarcabilă a spiritualităţii româneşti din România interbelică, relevîndu-se ca o
personalitate complexă ce şi-a adus contribuţia la dezvoltarea eticii în general şi a
problemelor eticii aplicate în special.
Etica lui D. Gusti evoluează de la o viziune teoretică spre o descifrare a tendinţei
reale ce exprima într-o anumită măsură procesul de reînnoire din societatea
românească din deceniile trei şi patru ale sec. al XX-lea 108 .
O filosofie a profesionalului implică întotdeauna o filosofie a voinţei, care
reclamă o etică sau mai precis o fenomenologie a eticii, a cărei funcţie va fi să indice
cum încearcă omul să se afirme 109 . Este cert că această necesitate a resimţit-o şi D.
Gusti, de vreme ce în etica sa pleacă de la principiile funcţionării voinţei sociale şi ca
un caz particular al acesteia – ale voinţei noastre. „Etica, scria el, este o ştiinţă care se
adresează la problema voinţei omeneşti, care trebuie să aibă în vedere tocmai această
voinţă...” 110 . În concepţia sa, voinţa socială este esenţa realităţii sociale, deoarece
reprezintă trăsătura caracteristică a acesteia faţă de alte genuri de realităţii, dar şi
pentru că este izvorul întregii vieţi sociale, factorul voinţă găsindu-se înapoia tuturor
fenomenelor sociale, acestea fiind produsele şi creaţiile lui. În toate manifestările
sociale, în activitatea economică, în acţiunea morală, în faptele politice, în obiceiurile
108 A se vedea: Vulcănescu, M. Omagiu profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţămînt universitar (1910-1935). În:
Arhiva pentru reforma socială, an. XVI, II, 1936, p. 1222-1226.
109 A se vedea: Dufrenne, M. Pentru om (idei contemporane). Bucureşti: Ed. Politică, 1971, p. 196.
110 . Gusti, D Temeiurile teoretice ale cercetărilor monografice. În: Gusti, D. Opere, vol. 1. Bucureşti: Ed. Academiei
RSR, 1971, p. 372.
76