etica profesionala

noţiunea de Dumnezeu. Prin el se înţelege infinitul, începutul nemuritor, în asocierea
cu care viaţa capătă sens.
Recunoaşterea lui Dumnezeu drept izvor al vieţii şi raţiunii determină atitudinea
profesionalului faţă de el. Esenţa atitudinii profesionalului faţă de Dumnezeu se
întruchipează într-o scurtă formulă: nu cum doresc eu, ci cum vrea el. Aceasta este
formula iubirii, care este concomitent şi formula binelui. A-l iubi pe Dumnezeu, iată
legea supremă a vieţii şi imperativul moral al profesionalului ce reiese din situaţia lui
obiectivă din lume. Deoarece omul nu ştie despre Dumnezeu nimic în afară de faptul că
el există, atitudinea profesionalului faţă de Dumnezeu nu se realizează în mod direct, ci
indirect, prin atitudinea justă faţă de alţi oameni şi faţă de sine. Atitudinea justă faţă de
alţii este o atitudine frăţească, ea reiese din faptul că toţi profesionalii sînt într-o atitudine
asemănătoare faţă de Dumnezeu, ei sînt copiii lui. Atitudinea corectă faţă de sine însuşi
constă în salvarea sufletului, pentru că sufletul este esenţa divină în om. Dintre aceste
două relaţii, primară este atitudinea către sine însuşi. Criteriul atitudinii juste faţă de sine
constă în conceperea de către om a faptului necoincidenţii lui cu idealul dumnezeiesc.
Înţelegînd că este foarte departe de perfecţiune, omul va tinde tot timpul să se plaseze
faţă de alţi oameni în calitate de servitor şi nu de domn.
Tolstoi abordează noţiunile de „Dumnezeu”, „libertate” şi „bine” ca pe nişte
noţiuni ale sensului vieţii. Ele orientează viaţa finită a profesionalului în direcţia
începutului ei infinit. După Tolstoi, există două metode de comportare morală: una
din ele ne dă o descriere concretă a acţiunilor obligatorii („Să nu ucizi!”, „Să nu
furi!” etc.), iar a doua propune perfecţionarea infinită a idealului. Prin intermediul
idealului ca şi prin intermediul compasului se poate stabili gradul abaterii de la calea
justă. Sensul vieţii este idealul şi predestinarea lui, el reprezintă un reproş adus
profesionalului, arătîndu-i ceea ce el nu este.
Cea mai corectă concepere a sensului vieţii ca ideal, a mişcării spre infinit o dă,
după Tolstoi, Isus Hristos, a cărui învăţătură reprezintă metafizica şi etica iubirii. Pe
lîngă idealurile veşnice, Hristos formulează, în interpretarea lui L. Tolstoi, în
polemica directă cu Moise cinci porunci concrete: „Să nu te mînii!”; „Să nu laşi pe
femeia ta!”; „Să nu juri strîmb!”; „Să nu vă împotriviţi celui rău!”; „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri...” 107 . Aceste porunci sînt nişte semne în drumul infinit spre
perfecţiune. După Tolstoi, porunca centrală a creştinismului este cea de-a patra: „Să
nu vă împotriviţi celui rău!”, care interzice în mod absolut violenţa.
Tolstoi ne dă trei definiţii ale violenţei ce se aprofundează treptat: a) reprimarea fizică,
omorul sau ameninţarea cu omorul; b) acţiunea din exterior; c) uzurparea voinţei libere. În
accepţia lui violenţa este identică cu răul şi este invers proporţională iubirii. A iubi înseamnă
a face aşa cum vrea altul. A viola înseamnă a face ceea ce nu vrea cel asupra căruia este
aplicată violenţa. Porunca nonviolenţei este o formulă negativă a legii iubirii.
Nonviolenţa trece activitatea umană pe planul autoperfecţionării morale
interioare. Cea mai sigură cale pentru a dezrădăcina violenţa constă în a începe lucrul
de la veriga ultimă – de la refuzul individual de a participa la violenţă. Dacă fiecare
om prin împotrivirea răului va avea grijă de salvarea sufletului său, atunci se va
deschide calea spre unitatea umană.
107 Biblia. Op. cit., Matei, 5: 22, 31, 33, 39, 44.
75