etica profesionala

independenţă. Însă toate acestea capătă un înţeles straniu, antiuman, atunci cînd în
fundamentarea lor se porneşte de la teza preconcepută a conflictului dintre individ şi
societate, dintre „tari” şi „slabi”, dintre eu şi umanitate. Calitatea de om nu este şi nu
poate fi decît expresia unor relaţii de armonie, de integrare naturală a individului în
viaţa spirituală a umanităţii. Umanitatea este legea fundamentală a naturii noastre,
norma morală, „fiziologică” am spune, ce se impune mai presus de orice. Acel Eu
unic şi suveran, de care vorbea Nietzsche, nu e decît un mit, o formulă retorică, dar
care nu corespunde realităţii şi aspiraţiilor noastre profunde.
8. Concepţiile morale ale lui L. Tolstoi (1828-1910)
L. Tolstoi a fost un celebru scriitor rus şi, totodată, un mare gînditor, care a
meditat asupra rostului vieţii, asupra sensului ei moral. După opinia lui Tolstoi, viaţa
profesionalului se umple de sens moral în acea măsură în care ea se supune legii
iubirii, concepută ca nonviolenţă. A nu răspunde la rău cu rău, a nu te împotrivi răului
prin violenţă, iată cerinţa fundamentală a programului unei vieţi demne, după Tolstoi.
Viaţa lui L. Tolstoi poate fi considerată o viaţă fericită, în ea a fost cu prisosinţă
tot ce de obicei se preţuieşte la oameni – bunăvoinţa soartei, pasiuni puternice,
bogăţie, succes pe plan social, bucurii familiale, dar nimic din acestea nu îi aduceau o
deplină satisfacţie.
El era adesea cuprins de o stare de panică sufletească. La mijlocul ’70, el a
trecut printr-o criză lăuntrică profundă în urma căreia a ajuns la concluzia că toată
viaţa lui anterioară a fost falsă în bazele ei morale.
În eforturile depuse de a ieşi din criza spirituală profundă în care a intrat, L. Tolstoi a
început să mediteze asupra următoarelor chestiuni: a) de ce, în virtutea căror cauze apare
la om problema privind sensul vieţii şi b) în ce costă conţinutul ei? La prima chestiune el
găseşte un răspuns conform căruia omul se întreabă asupra sensului vieţii atunci cînd duce
un mod de viaţă lipsit de sens. Viaţa trăită fără sens este aceea cînd omul o trăieşte în
petreceri, priveşte viaţa astfel încît după ea nu ar exista nimic. La a doua chestiune Tolstoi
a găsit următoarea explicaţie – deoarece viaţa se pare fără sens, din cauza caracterului ei
păcătos, atunci problema sensului vieţii este problema unui astfel de conţinut al vieţii care
nu ia sfîrşit o dată cu viaţa. Atunci cînd omul îşi pune întrebări asupra sensului vieţii, el se
întreabă despre ce este în ea infinit, etern şi fără de moarte.
Viaţa lipsită de sens nu poate obţine sancţiunea raţiunii, ea este imposibilă ca
viaţă raţională. În cazul dat pot fi elucidate două aspecte: logic şi moral. Aspectul
logic presupune că raţiunea care neagă sensul vieţii se neagă concomitent şi pe sine.
Cercetată în limita aspectului moral, teza despre lipsa sensului vieţii este profund
falsă, deoarece, recunoscînd viaţa lipsită de sens, înseamnă să recunoaştem că în ea
este ceva ce constituie un rău. Dacă e să recunoaştem această concluzie la modul
serios, atunci vom ajunge prin necesitate la cerinţa de a pune capăt răului, înainte de
toate de a pune capăt răului din sine. Dacă cei care consideră viaţa lipsită de sens, un
rău ar gîndi aşa la modul cel mai serios, atunci ei şi-ar pune capăt zilelor şi nu ar avea
posibilitatea de a raţiona despre faptul că ea este lipsită de sens.
Sensul vieţii nu poate consta în ceva ce dispare o dată cu moartea
profesionalului. El nu poate fi conţinut în viaţa pentru sine, pentru alţii şi chiar pentru
omenire, deoarece toate acestea nu sînt veşnice. Problema sensului vieţii duce la
74