etica profesionala

Înaintea creştinismului, budismul şi socratismul au reprezentat manifestări de acelaşi
gen, dar de o esenţă mai nobilă. Mai apoi reforma, curentul liberei cugetări,
democraţia şi însăşi dezvoltarea ştiinţei moderne au urmat o cale analogică.
După Nietzsche, optimismul moral presupune recunoaşterea unor legi constante
ce ar guverna mersul istoriei, a unui obiectiv ideal spre care s-ar îndrepta evoluţia
morală a umanităţii.
În numele vieţii, Fr. Nietzsche a susţinut, reluînd o temă frecvent împărtăşită de
lumea antichităţii, ideea „eternei reîntoarceri” a lumii, care este ideea fundamentală a
lucrării Aşa vorbit-a Zarathustra. Oamenilor superiori, adunaţi în jurul său, Zarathustra
le anunţă marea veste: totul va reîncepe şi va fi aşa cum a fost. Supraomul va
veni din nou pregătit prin însăşi stabilirea unei noi table de valori. Dar ideea repetiţiei
aduce cu sine o notă de pesimism fatalist, incompatibilă cu încrederea în viitor, cu
entuziasmul dionisiac, pe care Nietzsche îl manifestă în apărarea vieţii.
Pentru Fr. Nietzsche, afirmarea vieţii îşi află expresia cea mai fidelă în „voinţa de
putere”, în dorinţa arzătoare de a da acestei puteri libertatea de a se exercita asupra
celorlalţi sub forma celui mai aprig egoism. Revendicarea vieţii, în spiritul filosofiei lui
Nietzsche, înseamnă în cele din urmă proclamarea dreptului celui „tare” de a-l aservi pe
cel „slab”, afirmarea nestăvilită a „voinţei de putere” care nu cunoaşte şi nu admite nici
un fel de graniţă sau oprelişte. Însă această voinţă de autonomie absolută va duce la
consecinţe cu totul neprevăzute, din cele mai grave, căci însăşi valoarea ştiinţei şi adevărului
sînt puse în discuţie, din momentul în care autoritatea acestora nu va însemna
pentru Nietzsche decît o formă mai subtilă a servituţii morale, spirituale. A crede în
adevăr, declară filosoful în Genealogia moralei, este ultima dintre servituţi, iar pe cei
care cred în adevăr el îi va numi „filistini ai culturii” şi „rahitici spiritual”.
O falsă concepţie despre originea şi natura independenţei morale îi serveşte lui
Fr. Nietzsche ca suport justificativ al unei atitudini sceptice cu privire la eficacitatea
morală a adevărului, şi totodată ca bază a deosebirii dintre „tari şi slabi”, dintre
„stăpîni şi sclavi”, pentru a deduce de aici legitimitatea inegalităţilor sociale dintre
aceste două categorii. Cei „tari” sînt fericiţi, independenţi din toate punctele de vedere,
pentru că, sub toate aspectele, viaţa lor îşi are sursa în ea însăţi, în străfundurile
necenzurate de raţiune ale fiinţei lor biologice. Ei nu cunosc, pentru că nu au nevoie,
nici ura, nici violenţa, nici cultul adevărului. E adevărat, spune Nietzsche, că atunci
cînd aceste naturi fericite şi active îşi dau frîu liber forţelor, această dezlănţuire vitală
poate cauza suferinţă celor din jur. Însă cei „tari” posedă „facultatea de a uita” aceste
consecinţe ale forţei lor, în vreme ce „nefericiţii” trebuie să suporte şi să uite la rîndul
lor. De fapt, aceasta e singura virtute: să uite suferinţele, oprimarea. În rest, condiţionată
nu de forţe interioare, proprii, ci exterioare, activitatea morală a celor „nenorociţi”
e dominate de invidie, neîncredere, ură şi înşelăciune. E soarta şi apanajul lor,
pentru că naturile „nefericite” sînt dependente, predestinate să depindă de factori din
afară, susţine Nietzsche.
Fr. Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduieşte toate virtuţile
profesionalului sănătos, ale profesionalului plin de vigoare, ale profesionalului stăpîn
pe instinctele sale, ale profesionalului care ştie să susţină pe umerii săi libertatea. Ca
o ironie a celor susţinute, Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav. Poate din
această cauză valorile proclamate de morala nietzscheană sînt: nobleţe, demnitate şi
73