etica profesionala

transcendenţă. Pornind însă de aici, va ajunge la concluzia nihilistă a unui univers
lipsit de unitate şi de legi, a unui fenomenism absolut, conform căreia singura
realitate ar fi o devenire indiferentă şi lipsită de sens.
Moralitatea, după Nietzsche, este condamnarea, castrarea, impunerea cu forţa
neîntemeiat a unor precepte fără rost. Pentru el „tot ceea ce este bun se naşte din
instinct şi, prin urmare, este uşor, necesar, liber” 104 iar „cînd este respins ceea ce este
mai serios în autoconservare, în sporirea forţelor vieţii, cînd este respinsă adică viaţa,
cînd se construieşte un ideal din cloroza şi din dispreţuirea trupului” 105 în numele
moralelor „celor care doresc să amelioreze omenirea” 106 nu se ajunge decît la
respectarea unor reţete ale decadenţei şi astfel, la nimicirea propriei vieţi.
În aceleaşi deveniri, reacţia lui Fr. Nietzsche este una negativă, de opoziţie şi
tăgăduire categorică a progresului şi valorilor tradiţionale. Împotriva celor care, după
părerea sa, au acordat o prea mare importanţă trecutului istoric, va invoca primatul
vieţii, al vieţii „adevărate”, care reclamă o redeşteptare a spiritului dionisiac. Viaţa,
pentru Nietzsche, scapă unei încadrări raţionale: „Viaţa înseamnă voinţă de a fi, de a
trăi, înseamnă voinţă de putere, iar viaţă însăşi este în esenţă sustragere, rănire,
biruinţă asupra celui slab, asupra celui străin, înseamnă duritate, înseamnă impunerea
cu forţă a forţelor proprii şi înseamnă exploatare”. El scrie: „Trăiţi-vă viaţa! Nu vă
lăsaţi copleşiţi de trecut în aşa măsură încît arta şi personalitatea, instinctul şi gîndirea
să aibă de suferit!”. Aşa sună apelul unei filosofii pentru care trecutul omenirii nu
înseamnă mai mult decît istoria unei îndelungate erori.
Istoria, susţine Nietzsche, s-a preocupat în prea mare măsură pînă acum de
problemele ce privesc „mulţimea”, destinul maselor. Optica ei trebuie schimbată în
mod radical. Valoarea şi sensul istoriei nu pot fi apreciate decît prin importanţa şi
dimensiunile morale ale oamenilor mari, ale exemplarelor de elită, prin faptul de a fi
oferit împrejurările şi forţa necesară pentru ca apariţia unor asemenea oameni să fie
posibilă. În Antichristul, în prima parte el strigă: „Piară cei slabi şi neisprăviţi.
Aceasta să fie întîia mea deviză a dragostei faţă de oameni“. Omul nu trebuie să
dorească ca omul cu defectele lui să fie considerat scop în sine. El vede omul nu ca
scop în sine ci ca omul ca mijloc şi tocmai de aceea omul nu trebuie să fie nimic
altceva decît o punte de trecere spre Supraom „Eu vă propovăduiesc supraomul.
Omul este ceva ce trebuie depăşit”.
Reprezentările morale, afirmă Fr. Nietzsche, au o origine istorică şi într-o epocă
mai îndepărtată morala celor „tari” a avut un caracter predominant. Însă tabelul de
valori instituit de cei puternici şi fericiţi a fost răsturnat prin insurecţia morală a
sclavilor ce s-a tradus printr-o nouă concepţie asupra lumii, ale cărei consecinţe pot fi
urmărite în cultura şi viaţa morală a societăţii contemporane. Lumea a devenit sediul
şi simbolul decadenţei, sărăcia şi umilinţa au fost exaltate. Libertatea, demnitatea,
individualitatea morală a profesionalului au fost nesocotite. Apostolii nu au înţeles
nimic din moartea lui Isus, care în semnificaţia ei morală a constituit expresia unui
mare act de libertate, au ignorat latura lui nobilă, tăria morală, pentru a nu vedea decît
umilinţa şi suferinţa. După Fr. Nietzsche, au existat mai multe insurecţii morale.
104 A se vedea: Nietzsche, Fr. Aşa grăit-a Zarathustra. Bucureşti: Ed. Edinter, 1991.
105 A se vedea: Nietzsche, Fr. Dincolo de bine şi de rău. Bucureşti: Ed.Humanitas, 1991.
106 A se vedea: Nietzsche, Fr. Despre genealogia moralei. Bucureşti: Ed. Echinox, 1993.
72