etica profesionala

Ca reacţie la obiecţia respectivă, Mill adună o sumedenie de argumente impresionante,
toate destinate să arate că deşi dreptatea, justiţia joacă un rol de mare importanţă
în ierarhia valorilor umane, totuşi ele slujesc mai degrabă decît domină principiul
fericirii. Însă, din păcate, în ultimă analiză, el nu reuşeşte să anuleze total obiecţia.
Utilitarismul a fost îmbrăţişat cu bucurie şi multă grabă de mulţi oameni din Anglia
victoriană, care erau tot mai dezamăgiţi de creştinism, dar vroiau să-şi stabilească o
moralitate clară prin propria lor gîndire independentă. Dogmele acesteia constituie încă
probleme în discuţie şi acum, după mai bine de o sută de ani. Teoria a fost dezvoltată,
dezbătută şi rafinată în mare măsură de cînd a fundamentat-o Mill, şi ea oferă o doctrină
morală la care subscriu din toată inima mulţi indivizi, precum şi multe instituţii sociale.
Am putea sintetiza principiul utilităţii aşa cum ne-a fost propus de utilitariştii clasici
din secolul al XIX-lea folosind chiar formularea lui Mill: „Că moralitatea acţiunilor
depinde de consecinţele pe care ele tind să le producă, aceasta e doctrina persoanelor
raţionale din toate şcolile; că binele sau răul acelor consecinţe e măsurat doar prin
plăcere sau durere, aceasta este toată doctrina şcolii utilitariste şi constituie specificul ei”.
Cu alte cuvinte, am putea spune, că utilitarismul clasic e o combinaţie a două teze: a)
teza consecinţionistă: O acţiune este moralmente corectă dacă starea de lucruri produsă
prin ea (consecinţa ei) este bună; b) teza hedonistă: Binele relevant moral este cantitatea
de „fericire”, înţeleasă ca „plăcere”, produsă de acţiune (plăcerea/durerea e un numitor
comun al tuturor consecinţelor acţiunilor şi permite compararea lor).
7. Concepţiile etice ale lui F. Nietzsche (1844-1900)
Nietzsche s-a caracterizat adeseori ca imoralist, ca un adversar al valorilor
tradiţionale, făcîndu-şi însă din aceasta o virtute şi un titlu de glorie. Astfel, la
originea filosofiei sale a prezidat spiritul de negaţie. Ceea ce vrea să lichideze în
primul rînd filosoful este, evident, morala „sclavilor”, morala „rasei inferioare a celor
mulţi, a căror echipament vital ar fi deficitar. Însă implicaţiile acestei campanii sînt
multiple. Sînt destul de numeroşi cei care nu au voit să vadă în filosofia lui Nietzsche
decît manifestarea unei atitudini înnoitoare şi eliberatoare, prin veto-ul adresat tuturor
valorilor şi autorităţilor tradiţionale în domeniul moralei. Este adevărat că prin una
din tendinţele sale constitutive, filosofia lui Nietzsche a dat o expresie caracteristică,
deşi marcată negativ de orientarea antidemocratică, acelei nevoi de analiză şi libertate
interioară care a stat la baza dezvoltării spiritului modern. Ea a incarnat într-o formă
tipică neîncrederea profundă a secolului al nouăsprezecelea – secol impregnat de
istorism şi pozitivitate – faţă de orice interpretare speculativă sau religioasă a
existenţei, faţă de acele ipoteze consolatoare în care, mii de ani, omenirea a crezut să
afle un punct de sprijin moral. Omul modern nu vroia să fie indus în eroare, să fie
victimă a atîtor iluzii pe care le poate genera aspiraţia nestăvilită la bine, adevăr şi
fericire. El preferă să privească realitatea în faţă, aşa cum este, încercînd să suprime
în acest scop obstacolele artificiale pentru a asigura contactul cît mai strîns, mai
apropiat, dintre conştiinţă şi realitate. Fr. Nietzsche a trăit acest sentiment, la
„experimentat” din plin, pentru a-l „realiza” sub forma unei ipoteze diametral opuse
concepţiei creştine şi oricărui optimism naiv. „Dumnezeu e mort”, aceasta este
afirmaţia de bază a unei filosofii pentru care universul, devenirea şi destinul umanităţii
sînt probleme ce trebuie considerate independent de orice apel la supranatural şi
71