etica profesionala

însă un utilitarist de cea mai nobilă esenţă. În Utilitarismul, Mill dezvoltă principiul
utilităţii, transformîndu-l într-o teorie care ne călăuzeşte în privinţa felului în care putem
duce o viaţă virtuoasă. Crezul utilităţii, spune el, „susţine că acţiunile sînt corecte dacă
tind să promoveze fericirea şi incorecte dacă tind să promoveze reversul fericirii” 102 . El
subliniază că principiul nu este susceptibil de dovezi raţionale, dar „pot apărea
consideraţii menite să determine intelectul... şi acesta este echivalentul dovezilor” 103 .
Fericirea, spune el, este dezirabilă şi dovada o găsim în faptul că profesionalii o doresc.
Binele fiecărei persoane este o fericire pentru ea şi, ca atare, fericirea generală reprezintă
binele tuturor persoanelor luate laolaltă. Acest argument, bazat pe premise psihologice, a
devenit ţinta unor critici ample şi amănunţite.
După Mill, fericirea, fericirea tuturor oamenilor este scopul acţiunilor omeneşti şi
principiul suprem al moralităţii. Natura umană este astfel constituită încît ea nu poate
dori decît sau ceea ce este o parte a fericirii sau un mijloc spre fericire. Mill deosebeşte
diferitele forme ale plăcerii nu numai din punctul de vedere al cantităţii, ci şi din acela al
calităţii. Astfel, sînt plăceri care apar cu mult mai preţioase, care corespund mai mult
demnităţii noastre şi pe care unii oameni le doresc şi le preferă altora mai puţin preţioase,
dar mai puternice. J. S. Mill elucidează, de asemenea, sentimentele simpatetice ale
oamenilor şi tendinţa lor spre educaţia morală. Cultura şi educaţia îi îmbunătăţesc pe
oameni, deşteaptă şi întăresc în ei sentimentele sociale şi vor întări cu timpul în aşa
măsură dorinţa profesionalului de a lucra de acord cu ceilalţi oameni încît acest lucru va
apărea tot atît de firesc precum apare astăzi în imensa majoritate a oamenilor oroarea faţă
de crimă. Căci cine lucrează cu alţii mînat de dorinţa de a colabora nu poate după o
bucată de vreme să nu vadă că interesul lui se confundă cu interesele celorlalţi, că
interesul lui este să lucreze mînă în mînă cu semenii lui. Sentimentele sociale sînt tot atît
de naturale, de eficace şi de necesare ca şi sentimentele egoiste. Mill îl depăşeşte pe
Bentham, întemeietorul şi reprezentantul tipic al utilitarismului, prin deosebirea
calitativă a speciilor de plăceri şi prin relevarea valorii etice a sentimentelor sociale.
Pentru a combate obiecţiile ridicate împotriva versiunii benthamiste a utilitarismului
etic, care era acuzat că înfăţişează omenirea drept egoistă şi josnică, Mill susţine
că, deşi cu toţii acţionăm pentru a obţine plăcerea într-un sens oarecare al acestui cuvînt,
din aceasta nu rezultă neapărat că acţionăm întotdeauna egoist, căci mulţi oameni
săvîrşesc în mod voluntar fapte care în mod evident nu pot fi judecate drept egoiste. De
asemenea, el revizuieşte noţiunea de plăcere a lui Bentham, respingînd opinia acestuia că
„jocul de-a înţepatul cu acele este la fel de bun ca şi poezia”, distingînd între plăcerile
inferioare şi cele superioare şi susţinînd că oricine a cunoscut prin experienţă amîndouă
genurile de plăcere le va prefera pe cele superioare. Dacă există şi unii care,
cunoscîndule pe amîndouă, le urmăresc doar pe cele inferioare, ei o fac, spune Mill,
pentru că au devenit incapabili să le savureze pe cele superioare.
În ultimul capitol al Utilitarismului, Mill încearcă să trateze o obiecţie majoră
ridicată împotriva ideii de a privi fericirea drept cea mai înaltă valoare morală.
Expusă simplu, obiecţia este că fericirea nu poate constitui valoarea supremă, întrucît,
în atîtea şi atîtea situaţii, noi punem, de fapt, dreptatea mai presus de fericire.
102 Mill, J. St. Utilitarismul, cap. 2.
103 Idem.
70