etica profesionala

(forţele corpului, sufletului, personalitatea), fie a celor morale (puritate desăvîrşită a
conştiinţei). Datoria faţă de alţii se împarte în două: datoria de iubire şi datoria de
respect. Datoriile de iubire sînt datorii de binefacere, de recunoştinţă şi de simpatie.
Opuse bunăvoinţei sau bunătăţii este invidia (întristarea în faţa fericirii altora). Ea se
asociază cu ingratitudinea, ca şi cu viciul opus simpatiei. Datoria de respect se bazează
pe demnitatea umană, care nu poate fi refuzată nici celui mai vicios.
Din legea morală a lui Im. Kant derivă nu numai datoria, ci şi posibilitatea de a o
îndeplini. Aparţinînd lumii fenomenale, în care totul e supus cauzalităţii, s-ar părea că
omul nu e liber, ci acţiunea lui este strict şi întru totul determinată. Legea morală însă,
prin însuşi caracterul ei imperativ, care se impune necondiţionat conştiinţei noastre, ne
arată că şi putem să o îndeplinim, deci că sîntem liberi în voinţa noastră să o
îndeplinim. Într-adevăr, potrivit filosofiei lui Im. Kant, omul aparţine la două lumi. Ca
cetăţean al lumii empirice, fenomenale, sensibile, sîntem determinaţi de principiul
cauzalităţii, dar ca cetăţean al lucrului în sine, al lumii noumenale, inteligibile, în care
cauzalitatea nu mai are nici un rol, sîntem liberi. Ideea de libertate reiese deci din legea
morală şi constituie un postulat al raţiunii practice. Dar raţiunea practică mai postulează
două idei: aceea de nemurire şi aceea de existenţă a lui Dumnezeu, căci perfecţia
morală nefiind posibil de îndeplinit în această lume tiranizată de simţuri, trebuie să
presupunem, să postulăm continuarea existenţei noastre după moarte, cînd apropierea
de perfecţiunea morală va fi posibilă. Existenţa lui Dumnezeu o postulăm din cerinţa
morală pe care o simţim de a crede în existenţa unei cauze a întregii naturi, şi care fiind
deosebită de natură, „să conţină temeiul” acordului exact al fericirii cu moralitatea.
Caracterul formal al imperativului categoric constituie una din trăsăturile fundamentale
ale moralei kantiene, de o evidenţă incontestabilă. Pe terenul vieţii morale e
necesar, susţine Im. Kant, ca ceea ce este să devină identic cu ceea ce trebuie să fie,
nu pe calea unei simple conformităţi exterioare, care nu poate duce decît la
„legalitate”, ci numai prin intermediul unei adeziuni interioare, prin acea participare
intimă a conştiinţei care face ca respectul legii pentru ea însăşi să reprezinte totodată
principiul şi scopul vieţii morale. Dar dacă în fundamentarea moralităţii criteriul
„formei” joacă un rol atît de important, aceasta nu înseamnă că morala lui Kant s-a
oprit şi ar putea fi definită în întregimea tezelor ei proprii, la nivelul formalismului.
Latura „formală”, ilustrată de respectul datoriei pure, necondiţionate, e contrabalansată
şi compensată de prezenţa unei tendinţe mai realiste şi mai profunde. Aceasta îşi
află expresia specifică în cadrul unei evoluţii, a unei modificări de perspectivă,
vizibilă chiar în Metafizica moravurilor, datorită căreia criteriul universalităţii
abstracte, pe care se întemeia autoritatea imperativului categoric, face loc „universalului
concret” întruchipat de persoana morală. E adevărat, soluţia problemei, semnificaţia
„concretului” la care tinde moralitatea kantiană, se conturează la rîndul ei pe
un plan speculativ. Întruchipare supremă a raţiunii, principiu al generozităţii şi
expansiunii morale, persoana umană trebuie considerată ca un „scop în sine”. Nu e
mai puţin adevărat însă că, din punctul de vedere al moralei kantiene, nimic nu e mai
important decît personalitatea morală a profesionalului prin care Im. Kant înţelege:
„...libertatea şi independenţa de mecanismul întregii naturi, considerată totuşi în
acelaşi timp ca puterea unei fiinţe care este supusă unor legi speciale, anume unor
legi pure practice, date de propria-i raţiune, astfel încît persoana ca aparţinînd lumii
68