etica profesionala

Kant e foarte aproape de stoicism, refuzînd totuşi adeziunea la această doctrină,
căreia îi reproşează că a pierdut din vedere complexitatea fiinţei morale a profesionalului,
faptul că acesta nu este raţiune pură, ci numai un animal raţional, o fiinţă
„finită şi rezonabilă”, aşa cum Im. Kant însuşi a spus-o în repetate rînduri. E foarte
greu, imposibil chiar de a face o alegere între aceste vechi doctrine, o alegere care să
nu fie arbitrară. De aici superioritatea unei morale a raţiunii pure, a unei raţiuni însă,
gîndeşte Im. Kant, care să se manifeste ca raţiune în şi pentru „fiinţa finită”.
Etica lui Im. Kant expusă în Critica raţiunii practice şi Întemeierea metafizicii
moravurilor este întemeiată pe raţiune, care ca raţiune practică, fără a o putea
demonstra, ne impune totuşi legea morală, imperativul categoric, care ne apare prin el
însuşi evident, necesar şi general valabil: „Acţionează în aşa fel încît maxima voinţei
tale să poată servi oricînd în acelaşi timp ca principiu al unei legiferări generale”.
Din legea morală derivă datoria care este o formă proprie de manifestare a
imperativului categoric. Nu afectivitatea, ca la Rousseau, reprezintă sursa şi suportul
justificativ al imperativului categoric. Inconstantă, capricioasă, în demersurile şi
deciziile ei spontane, afectivitatea nu poate constitui fundamentul unor norme obiective,
de o valoare necesară şi universală, aşa cum doreşte Im. Kant. Numai raţiunea
singură e capabilă să confere condiţiei morale acel statut riguros la care rîvnea Im.
Kant. Dacă există conceptul şi posibilitatea imperativului categoric, a datoriei care
comandă în chip absolut, independent de orice considerent afectiv sau utilitar, lucrul
acesta se datoreşte exclusiv raţiunii. Legea morală este învestită la Im. Kant cu o
demnitate supremă, căci dacă noi sîntem cei care ne-o impunem, ea se manifestă cu
caracterul unei necesităţi absolute. La acest aspect al imperativului kantian, care ar
presupune detaşarea de cerinţele şi înclinaţiile naturii umane, se referă constatarea
rigorismului, ca trăsătură specifică, fundamentală a moralei kantiene.
Kant admite şi existenţa unei voinţe pure, o voinţă bună, pe care o recunoaşte sub
denumirea simplă şi populară de bunăvoinţă, aceea care se defineşte şi se constituie
prin năzuinţa la ideal, la ceea ce trebuie să fie, prin refuzul tuturor acelor acţiuni care
sînt generate de dorinţa „sensibilă”, sau de o spontaneitate care nu ar putea să exprime
decît „naturalitatea” fiinţei noastre. Voinţa bună este aceea ce acţionează sub forma
datoriei şi nu conform cu datoria, deoarece finalitatea unei acţiuni calculate, sau
spontaneitatea unei înclinaţii naturale, susţine Im. Kant, poate foarte bine realiza ceea
ce este „conform datoriei”, dar nu făcut „din datorie”. Conformitatea faţă de datorie
ţine de „materia” sau „materialitatea“ actului. Spre exemplu, mă abţin să-mi însuşesc
un bun ce aparţine altcuiva. Însă conformitatea unui act cu norma imperativă nu e
suficientă pentru a asigura înfăptuirea deplinei moralităţi. Şi bunăvoinţa nu poate
cunoaşte o altă motivaţie decît aceea a datoriei, a datoriei care se defineşte prin
caracterul ei categoric, necondiţionat. Marele cugetător german împărţea datoria în
datorie faţă de sine şi datorie faţă de alţii. În concepţia lui datoriile faţă de sine pot fi
„perfecte” sau „imperfecte” sau pozitive. Datoriile perfecte care sînt negative, fiindcă
interzic sînt datorii de conservare de sine, faţă de eul fizic, fie faţă de eul fizic, fie faţă
de eul moral. Faţă de eul fizic, morala interzice: sinuciderea, mutilarea, plăcerea
nenaturală, mîncarea, băutura excesive etc. Faţă de eul moral se interzice degradarea
lui prin minciună, avariţie şi servilism. Minciuna este o autodegradare. Datoriile
imperfecte (imprecise) se referă la propria perfecţiune, fie a dispoziţiilor naturale
67