etica profesionala

fericiri raţionale. El arată că trebuie obţinută o independenţă totală faţă de lume
(apatheia) în care viaţa să fie fragilă, iar neliniştea de moarte să fie eliminată: atunci cînd
ai murit, nu mai simţi nimic şi de ce să te nelinişteşti atunci cînd eşti în viaţă, în loc să te
bucuri de ea? Mai este necesar, după Epicur, de a elimina şi frica de zei, de reprezentările
iluzorii pe care şi le fac despre ei profesionalii, deoarece zeii nu se amestecă în
treburile omeneşti. Trebuie eliminate, după opinia cugetătorului, şi amintirile trecutului,
atunci cînd ele sînt dureroase. Toate acestea sînt condiţiile negative ale fericirii. Mai trebuie
amintită recomandarea lui Epicur de a urma legile statului pentru a nu suferi rigorile
lor, de a sta însă departe de viaţa publică, viaţă care nu aduce decît tulburări. Fericirea
pozitivă o poate aduce însă contemplarea filosofică, înţelegerea naturii şi a lumii.
Nu vom face o critică a doctrinei lui Epicur. Ea este, evident, superioară hedonismului
lui Aristip pe care Epicur îl numeşte desfrînat, şi nu poate fi considerată o
doctrină a unei plăceri vulgare. Însă un lucru este cert, caracterul egoist al acestei
doctrine. Chiar contemplarea filosofică, superioară, este o mulţumire pur personală.
Nu există în ea nimic din datoria stoică, din datoria faţă de alţii pe care ţi-o impune
raţiunea morală. Apatheia epicureică apără liniştea individuală. Apatheia stoică dă
liniştea necesară pentru a-ţi face datoria, aşa cum o cere raţiunea morală, fără
considerare faţă de urmările pe care le poate avea. Doctrina lui Epicur este cea mai
consecventă, dacă fericirea proprie, într-un sens strict, este considerată ca singurul
bun suprem: atunci nu ai decît de a elimina tot ce tulbură şi viaţa fragilă şi consacrată
meditaţiei intelectuale pe care o recomandă Epicur este atunci cea mai perfectă. Dar
dacă fericirea este virtute şi împlinire a datoriei faţă de alţii, şi dacă realizarea acestei
datorii este bunul suprem, atunci doctrina epicureică apare ca ceva restrîns. De aceea
doctrina stoică a putut fi considerată de creştinism ca o doctrină precursoare,
deoarece mila, datoria faţă de ceilalţi, ajutorul celorlalţi treceau, mai ales în
stoicismul roman, pe primul plan al reflexiunii şi acţiunii morale. Totodată, doctrina
epicureică, cu atacul ei contra zeilor şi cu egoismul unei satisfacţii strict individuale,
a fost întotdeauna – pe drept – condamnată de creştinism.
Un alt mare atomist, Lucreţiu, în Poemul naturii expune doctrina maestrului său
şi vrea să vindece pe oameni de frica zeilor şi a morţii, prin descrierea strălucitoare,
în şase cărţi, a liniilor mari de evoluţie a naturii, a profesionalului şi a culturii sale.
Contemplarea naturii şi a morţii duce la linişte şi liniştea dă o valorificare calmă a
vieţii. Astfel, ataraxia epicureică este realizată prin privirea justă asupra lucrurilor.
5. Sistemul etic a lui Im. Kant (1724-1804)
Morala kantiană s-a constituit pornind de la o reflexie asupra teoriilor morale
istorice, de la constatarea că aceste teorii nu au putut fundamenta certitudinea unui stil de
viaţă, a unui cod de comportament cu o orientare fermă, conform principiilor raţiunii.
Mulţimea şi varietatea teoriilor formulate în trecut nu reprezintă, de fapt, pentru
Im. Kant decît o varietate a experienţei, a aceleiaşi experienţe în care, după „trezirea
din somnul dogmatic”, nu a voit să vadă decît o sursă de arbitrar şi relativism. Morala
platoniciană e o morală a transcendenţei, strîns ataşată proiectului unei republici
ideale. Epicur a preconizat plăcerea şi în primul rînd plăcerile superioare ale
spiritului. Stoicii au recomandat şi adesea au ilustrat în condiţia lor morală indiferenţa
faţă de durere, fermitatea voinţei în împrejurări neprielnice etc. Prin temperament Im.
66