etica profesionala

4. Concepţiile etice ale lui Epicur (341-270 î. Hr.)
De numele lui Epicur este legată una din cele mai importante tradiţii ale eticii
care a căpătat denumirea de „eudemonism” (gr. eudaimonia – „fericire”), fiind o
concepţie etică ce pune la baza moralei năzuinţa profesionalului spre fericire. Epicur
observa că rezolvarea problemei etice constă în tălmăcirea justă a fericirii, deoarece
profesionalii fericiţi sînt virtuoşi, ei nu duc lipsă de nimic, nu au nici un temei să se
certe între ei – acesta este patosul moral al învăţăturii lui.
Etica lui Epicur are un caracter empirist. La el plăcerea şi durerea sînt mobilurile
acţiunii, nu numai pentru oameni, ci şi pentru animale. Ca dovadă că plăcerea este un
bine este invocat faptul că animalele caută plăcerea şi evită durerea, iar principiul etic
ce constă în a fugi de durere şi a căuta plăcerea nu este derizoriu, întrucît Epicur are o
concepţie elevată despre plăcere. El deosebeşte două feluri de plăceri, şi anume: a)
plăcerea de repaos – calmă şi persistentă, care este lipsa oricărei dureri fizice şi a
oricărei nelinişti sufleteşti; b) plăcerea în mişcare – vie, rapidă, trecătoare, constînd în
satisfacerea nevoilor corporale. Epicur arată că prima este spirituală şi ea este
adevărata plăcere, plăcerea constitutivă. De acest fel – calme, durabile, spirituale –
sînt, spre exemplu, amintirea unei plăceri trecute şi gîndul la plăcerile viitoare.
În trecerea dincolo de limitele prezentului prin bucuria pentru plăcerile care nu
mai sînt şi pentru cele care vor fi vede Epicur superioritatea plăcerilor spiritului faţă
de cele ale corpului, care sînt ancorate în prezent. Aşa se face că înţeleptul, dacă ştie
să evoce cu destulă tărie plăceri trecute, poate fi fericit şi în boală, în suferinţă, chiar
închis în taurul lui Phalaris (tiranul din Agrigento, în sec. al VI-lea î. Hr, care ardea
victimele în pîntecele unui taur de aramă încinsă la foc, pentru a se amuza auzind
strigătele de durere ieşind ca un muget pe nările şi gura taurului).
Epicur clasifică, de asemenea, dorinţele în trei grupe: a) naturale şi necesare
(foamea, setea, plăcerile auzului, ale vederii); b) naturale şi nenecesare (căsătoria,
creşterea copiilor); c) nenaturale şi nenecesare (bogăţia, onorurile).
Omul poate fi fericit, după Epicur, satisfăcîndu-şi dorinţele naturale şi necesare.
Pentru el, idealul este să te faci un mic punct în spaţiu şi în timp pentru a nu lăsa loc
durerii. Fericirea nu poate consta decît în fixarea unei plăceri stabile şi în eliminarea a tot
ce aduce neliniştea şi suferinţa. Pentru om este mai greu decît pentru animale de a fi
mulţumit, deoarece el nu trăieşte numai în prezent şi trebuie eliminate suferinţele
trecutului, ale amintirii şi neliniştile viitorului. Toate acestea se pot face pe cale raţională.
Dispunînd de raţiune, omul poate dobîndi o fericire raţională care nu poate consta pentru
el în plăcerile vulgare ale simţurilor sau în plăcerile momentului, aşa cum o recomandă
doctrina hedonistă a lui Aristip, ci într-o fericire superioară, raţională, într-o linişte calmă,
în ataraxie: „Cînd spunem că plăcerea este scopul unei vieţi fericite, nu trebuie închipuit că
înţelegem să vorbim de acele feluri de plăceri care se găsesc în plăcerile dragostei sau în
lux şi în excesul meselor copioase, aşa cum au vrut să o insinueze cîţiva ignoranţi, ca şi
duşmanii sectei noastre... Această plăcere care este centrul fericirii noastre nu constă în
altceva decît în a avea spiritul lipsit de orice agitaţie şi corpul lipsit de durere” (din
scrisoarea lui Epicur către Meneceu). Liniştea fiind ţinta vieţii, Epicur recomandă
adepţilor săi dispreţul faţă de viaţa public, glorie, onoruri, distincţii, bogăţie. „Trăieşte
retras”, zicea el. Plăcerea sacrificiului pentru alţii nu intră în gîndirea epicuriană.
Etica are pentru Epicur rolul activ şi puterea de a arăta, teoretic, calea acestei
65