etica profesionala

În Etica Nicomahică Aristotel descrie pe omul superior în felul următor: „Omul
superior este o personalitate, care trăind în mijlocul vieţii, nu este nici timid, nici
temerar; care este măsurat în plăceri; care nu este nici încăpăţînat, nici slab; care este
cu inima deschisă prieteneşte către lumea ce-1 înconjoară, fără să fie mîndru, înălţîndu-se
pe sine; care preţuieşte valoarea bogăţiei, dar care nici nu-şi leagă sufletul de
ea, nici nu o risipeşte ca un uşuratic; care se supune de bunăvoie legilor, dar care în
anumite cazuri concrete, cînd ele nu sînt în acord cu conştiinţa sa, le completează cu
toata cuviinţa; care nu dispreţuieşte bună părere a lumii despre sine, dar nici nu o
supraevaluează; care nu jubilează în fericire şi în furtunile vieţii nu dă înapoi”.
Toate aceste virtuţi ce sînt practicate în viaţa de toate zilele sînt numite de
Aristotel „virtuţi etice” sau practice. Ele sînt dirijate de acea parte a intelectului pe
care Aristotel il numeşte „nus patheticos”, aşadar acea parte ce stăpîneşte activităţile
influenţate din exterior. Mult mai superioare decît acestea sînt activităţile intelectului,
care îşi au valoarea lor în ele înseşi şi pe care Aristotel le numeşte „virtuţi dianoetice”.
Este vorba despre activităţile artistice şi, mai ales cele ştiinţifice. Sînt două
asemenea virtuţi: înţelepciunea si deşteptăciunea practica. Înţelepciunea este cea mai
înaltă dintre toate virtuţile morale. Iar acea parte a raţiunii umane care exercită
această activitate liberă este numită de Aristotel „nus poieticos”.
Scopul suprem al vieţii virtuoase este fericirea sau „eudamonia”. Această fericire
urmează să fie susţinută de sentimentul de plăcere, căci „fericirea fără plăcere ar fi o
vorbă goală”, de aceea binele suprem nu poate fi gîndit fără de plăcere, fiindcă zice el
„atunci ar fi posibil ca cineva să fie fericit fără ca totuşi să trăiască mulţumit”. Fericirea
constă în sentimentul de plăcere ce urmează din fapta bună şi conştiinţa că raţiunea
stăpîneşte peste simţurile inferioare. Cea mai înaltă plăcere este aceea produsă de
activitatea liberă a raţiunii, aşadar produsă de cea mai înaltă virtute: înţelepciunea. Cel
mai bun loz pe care şi-l poate dori omul în această lume este acela al cercetătorului după
adevăr, al filosofului, care, refugiat în împărăţia bucuriilor pe care le naşte activitatea
raţiunii, se ridică deasupra micimilor vieţii terestre şi ajunge la conştiinţa naturii şi a
menirii sale divine. Dar şi această stare este dependenţa de anumite situaţii externe, că
sănătatea corporală şi spirituală a înţeleptului, idee ce trădează tendinţa realistă şi
relativistă aristotelică. Binele şi virtutea nu mai sînt ca la Platon valori absolute, ci ele
sînt ceva relativ, dependente de raporturile şi situaţiile reale ale vieţii.
Totodată, Aristotel consideră că: a) fericirea nu poate consta în plăcere,
argumentează el, împotriva opiniei pro a lui Eudox şi Aristip şi împreună cu Socrate:
căci aceasta e o viaţă demnă doar de sclavi (care sînt nişte animale iraţionale); pe de altă
parte, e rezonabil să spunem că nici fără plăceri nu poate exista o viaţă fericită. Plăcerile
aparţin tot atît de mult profesionalului ca şi raţiunea. Fericită nu poate fi o viaţă dominată
de suferinţă; b) fericirea nu e dată de bogăţie, de viţa nobilă etc. căci sînt atîţia bogaţi
care se declară nefericiţi. Dar nici nu poate exista fără ele; c) fericirea nu constă în
virtutea etică (opinie susţinută de Antistene ori de cinici): „Aş prefera să înnebunesc
decît să am experienţa plăcerii”, spunea Antistene, adăugînd că tot ce iese în afara
virtuţii etice trebuie ignorat şi dispreţuit. Aristotel nu e atît de radical, dar atrage atenţia
că omul are şi intelect, viaţă intelectuală, şi aceasta, nu virtuţile etice, îl aseamănă zeilor.
Pe de altă parte e clar că nici nu poţi fi fericit dacă eşti vicios moral.
64