etica profesionala

ceva în sine şi pentru sine şi despre valabilitatea acesteia, ci pe Aristotel îl preocupă
viaţa morală reală, moralitatea ca ceva faptic. El observă că nu este de ajuns să
cunoşti binele, pentru ca să-l săvîrşeşti, şi că virtutea nu se învaţă teoretic, ci
presupune o natură morală, care trebuie să asculte de raţiune, adică să ferească omul
de extreme (nici desfrîu, nici ascetism). Numai cine află deplina satisfacţie în bucuriile
gîndirii este sigur că nenorocirile sorţii nu-i vor răpi niciodată bunurile lăuntrice,
chiar dacă i le-ar răpi pe cale din afară, lumeşti (gloria, bani, situaţie socială etc.).
Etica aristotelică nu mai este îndreptata spre cunoaşterea unui ideal veşnic şi
neschimbabil, ci înspre înţelegerea binelui ce poate fi realizat de către oameni aici în
această lume, care sînt deosebiţi după sex, stare socială, profesiune, popor şi de aceea
el este altfel pentru bărbat şi altfel pentru femeie, pentru liber şi pentru sclav. Pentru
Aristotel este de neînţeles ceea ce platonicii vor să spună cu al lor bine în sine. Aristotel
afirmă că chiar dacă ar există aşa ceva, omul nu ar putea să-l sesizeze niciodată.
Binele este dimpotrivă în orice artă şi orice acţiune ca scop al acestora: pentru
medicină sănătatea, pentru arta războiului victoria, pentru economie bogăţia etc.
Măsura acestora este, deci, folosul, căci scopul profesionalului nu este cunoaşterea, ci
fapta. Rostul eticii nu este simpla teorie, ca noi să ştim ce este virtutea, ci că noi să
devenim oameni de ispravă. Înţeleptul, pentru a fi fericit, în afară de virtute mai are
nevoie şi de un minimum de bunuri corporale.
Fundamentul virtuţii nu este aşadar intelectul, ci facultatea de a dori. Desigur ca
şi pentru Aristotel dăruirea neprecupeţită instinctelor şi scopurilor inferioare este ceva
animalic, ce înjoseşte pe om. Omul trebuie să ducă o viaţă virtuoasă, fiindcă el şi
poate să facă acest lucru, datorită faptului că este o fiinţă raţională. Aristotel accentuează
şi el că virtutea nu consta nici în bogăţie, onoare sau alte bunuri materiale, ci
exclusiv în activitatea virtuoasă sau raţională a sufletului. Virtutea nu este dată odată
cu înţelegerea, ci raţiunea trebuie să ordoneze năzuinţele, afectele şi instinctele din
care urmează acţiunile umane. Virtutea este definită de Aristotel că fiind aptitudinea
cîştigată prin exerciţiu, aşadar aptitudinea de a acţiona întotdeauna conform cu
raţiunea, ceea ce înseamnă la acest filozof a tine mereu calea de mijloc, calea între
extreme. Virtutea este o acţiune de „voinţa făcută cu precugetare şi care constă în
păstrarea drumului de mijloc, ales de raţiune în mod liber, în urma unui discernămînt”.
Virtutea are deci trei însuşiri fundamentale : a) virtutea este o acţiune de voinţă
făcută cu precugetare, adică o acţiune liberă, precugetată; b) ea constă în păstrarea
drumului de mijloc, adică drumul între două extreme, între mult şi prea puţin, ce nu
mai sînt virtuţi şi lipsuri pentru om; c) virtutea pretinde un discernămînt înainte de
savîrşirea faptei. Aşa de exemplu dărnicia este virtutea ce ţine echilibrul între a fi risipitor
şi a fi zgîrcit; vitejia este linia de mijloc între îndrăzneală nebunească şi laşitate;
dreptatea ţine calea de mijloc între a săvîrşi nedreptatea şi a suferi nedreptatea.
Această linie de mijloc, ce se confundă cu fapta morală, este nespus de greu de
fixat, de aceea Aristotel înţelege să lase toată povara aceasta pe seama elitelor
umanităţii, în seama înţelepţilor, desăvîrşiţi, superiori. Aşa se face ca atunci cînd este
pusă întrebarea care faptă poate fi numită morală şi pe care trebuie s-o împlinească
fiecare muritor, Aristotel răspunde scurt: „Priviţi pe cei aleşi ai genului omenesc,
pentru că văzîndu-i în mod nemijlocit, să-i urmaţi”.
63