etica profesionala

În Menon şi Phaidon Platon face deosebire între o virtute adevărată şi alta
cotidiană. Această deosebire descoperă şi mai pregnant dualismul între cele două lumi,
între care se petrece marea drama a sufletului uman. Lumea cu plăcerile ei şi corpul cu
necesităţile lui sînt o piedică în calea sufletului şi de aceea trebuie învinse. Sufletul are
numai o năzuinţă – de a se elibera de corp şi de lumea senzorială pentru a se întoarce în
patria lui nevăzută. Pornind de aici Platon dispreţuieşte virtutea cotidiană: plăcerea aici
se schimbă pentru plăcere, durerea pentru durere, teama pentru teama, de parcă ar fi
monede. Virtutea cotidiană considera ciştig doar bunurile pămîntului.
Dimpotrivă, Platon apreciază înalt doar „virtutea filosofică”, care se
fundamentează pe cunoaşterea Ideilor eterne. Omul trebuie să aibă grijă în primul
rînd de suflet şi apoi de corp. Pentru filozof bunurile pămîntului n-au nici o valoare:
nici banii, nici puterea politică, nici onoarea. Din aceasta cauză filosoful nu este
capabil să se aranjeze în comoditatea lumii acesteia a colbului. El se comportă
asemenea unui orb din cauza că ochii lui sînt îndreptaţi spre lumea netrecătoare a
Ideilor. De aceea, în dialogul Tectet, Platon spune că a fi bun înseamnă a fi filosof şi
a fi filosof înseamnă a elibera sufletul de corp prin cea mai mare stăpînire de sine
(astfel în suflet se stabilesc ordinea şi măsura).
Platon spune că etica este în legătură cu psihologia prin aceea că afirmă că celor
trei facultăţi psihice le corespund trei virtuţi. Fiecare facultate duce, dacă este corect
educată, la o virtute cardinală: gîndirea la înţelepciune (sofia), voinţa la vitejie
(andreea) şi pofta la cumpătare (dophrosine). Cea mai înaltă dintre acestea este
înţelepciunea, care trebuie să le dirijeze pe celelalte două. Prin înţelepciune se
înfăptuieşte dreptatea. De aceea cea mai înaltă virtute e dreptatea. Menirea
înţelepciunii, vitejiei şi a cumpătării este de a face posibilă dreptatea. Aşa am putea
face următoarea ierarhie: Dreptatea; înţelepciunea; vitejia; cumpătarea.
Morala platoniană merge mînă de mînă cu politica. Statul ideal, conceput de
Platon în dialogul Republica sau Statul, este acela unde este regină dreptatea, iar
dreptatea este cultul competenţei, adică fiecare să se ocupe de ceea ce este orînduit
prin firea sa înnăscută şi să nu viseze ca ar putea face orice, cum credea cetăţeanul
democraţiei ateniene. În Statul ideal există o ierarhie cu clase sociale, prin naştere,
inegale, corespunzătoare celor trei forţe sufleteşti: clasa muncitorilor, clasa
războinicilor sau apărătorilor şi clasa conducătorilor sau filosofilor. Prima clasă este
cea a producătorilor, cea de-a doua clasă reprezintă curajul şi bărbăţia, iar cea de-a
treia clasă, cea a filosofilor reprezintă însăşi raţiunea. Statul platonian pe care
făuritorul lui a încercat fără succes a-l pune în practică în Siracuza a fost în parte
realizat de călugării iezuiţi în Uruguay. Pentru ca luptătorii şi conducătorii să nu fie
ispitiţi a uzurpa puterea statului, a cărui conducere absolută a au, aceştia au obligaţia
de a se jertfi pentru binele statului şi nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani,
familie), ci totul va fi în comun (comunismul aristocratic).
3. Etica lui Aristotel (384-322 îHr)
Aristotel, cel mai originar şi mai celebru discipol a lui Platon. Aristotel părăseşte
şi în etică drumul trasat de marii săi înaintaşi, Socrate şi Platon. Orientarea pe care o
dă Aristotel eticii este una particularistă, opusă celei universaliste. El este şi în etică
un realist, căci el nu mai întreabă în etică despre ideea de bine, despre moralitate ca
62