etica profesionala

condiţiile posibilităţii teoretice esenţiale, necesare şi universale ale oricărei ştiinţe şi
în această privinţă poate fi asemuit marelui filosof german Im. Kant. Ca şi Kant, dar
cu mult înaintea acestuia, Socrate a intuit legea morală imperativă universal valabilă,
care poate întemeia orice acţiune morală individuală. În acest fel învăţătura socratică
este şi o teorie reflexivă, raţională, logică şi practică totodată, prin care nu se reuşeşte
totuşi anihilarea totală a întregului fond instinctiv şi misterios al sufletului, aşa cum ar
fi dorit cugetătorul antic. Este drept că el crede cu vrednicie că omul cînd ştie despre
sine ştie implicit şi ceea ce trebuie să facă în lume.
Părinţii bisericii creştine îi atribuiau lui Socrate o înaltă semnificaţie văzînd în el
un precursor al martirilor creştini, care şi aceştia muriseră pentru convingerile lor,
fiind acuzat tot ca ei de trădarea credinţei tradiţionale.
Retrospectiv, putem spune că Socrate – cunoscut şi deloc cunoscut în realitatea
sa – a devenit într-un fel acea figură în care epocile şi profesionalii şi-au proiectat
propriile dorinţe şi preocupări: cu privire la creştinul cucernic, smerit; la bărbatul
raţiunii conştient de sine; la genialitatea personalităţii daimonice; la vestitorul
omenirii; ba uneori privitor chiar la omul politic care îşi ascunde sub masca de filozof
planurile de cucerire a puterii.
2. Etica lui Platon (427-347 îHr)
Platon, genialul discipol al lui Socrate a exercitat o puternică influenţă asupra
culturii, în aşa măsură încît, cultura nu poate fi înţeleasă. Platon a scris în tinereţe
dialoguri consacrate unor concepte etice ca Eutiphron (despre pietate), Alcibiade
(despre natura profesionalului), Lahes (despre curaj), Charmides (despre temperanţă).
Vorbind despre etica lui Platon trebuie să atragem atenţia asupra conceptului „frumosului
etern”. Astfel, un corp frumos degajă un suflet frumos, iar un suflet frumos este
simbolul frumosului divin şi nevăzut. În faţa frumuseţii, omul are fiorul divinităţii şi
nemuririi. Cînd iubim, scrie Platon în Fedru, parcă simţim cum cresc aripi sufletului
şi cum ne avîntăm spre o lume nevăzută, în care am trăit înainte de naştere şi în care
ne vom întoarce, după ce moartea ne va dezrobi din temniţa trupului.
În concepţia sa etică Platon dezvoltă idei socratice. El spune că cine cunoaşte
Binele este de asemenea bun şi face binele. Nimeni nu face nedreptatea de buna voie,
ci din neştiinţă. De asemenea, ca şi Socrate, Platon împărtăşeşte convingerea că a
suferi din pricina nedreptăţii este de o mie de ori mai bine decît a făptui o singura
nedreptate. Etica platonică este fundamentată tot pe metafizica ideilor, după cum şi
aceasta metafizica işi avea originea în năzuinţa etică a filosofului.
În Gorgias Platon spune că pentru viaţa profesionalului sînt posibile doar două
idealuri: unul după care scopul ultim al existenţei profesionalului este plăcerea şi
altul după care Binele este scopul suprem al vieţii. Între acestea nu există un drum de
mijloc: omul trebuie să se hotărască, ori pentru unul, ori pentru altul. Iată de ce
accentuează Platon ideea socratică potrivit căreia a face o nedreptate este în toate
împrejurările, de o mie de ori mai rău, decît a suferi o nedreptate. De aceea acela,
care savîrşeşte o nedreptate este în toate împrejurările nefericit. Fericit nu este decît
acela care este în posesia Dreptăţii şi a Binelui. Dar ce este „Binele”? În Gorgias
Platon afirmă că bun este omul care se află în posesia virtuţii. După părerea lui există
o singură virtute: ştiinţa despre Bine.
61