etica profesionala

am mai remarcat, în această privinţă un optimist încrezător fără rezerve în puterea
raţiunii de a întemeia ştiinţa teoretică a moralei. El uită, pare-se, că între puţinii
înţelepţi ai omenirii (Buddha, Confucius etc.) şi majoritatea oamenilor simpli este o
deosebire ca între zei şi oameni.
În concepţia lui, cunoaşterea binelui şi practicarea virtuţii sînt identice. O atare
cunoaştere nu este doar o simplă înregistrare şi memorizare mecanică de noţiuni, ci o
descoperire proprie în care efortul celui ce cunoaşte presupune o conversiune
spirituală profundă. Virtutea şi cunoaşterea ei sînt identice, deoarece virtutea provine
din cunoaşterea clară, iar viciul – din ignoranţă, mai exact, din cunoaşterea incorectă.
Socrate considera că e destul a cunoaşte binele pentru a-l realiza. „Nimeni nu
este un rău cu bună ştiinţă”, omul rău fiind un ignorant, iar omul bun este cel înţelept.
Virtutea cardinală din care izvorăsc celelalte virtuţi este înţelepciunea, din care
decurg patru alte virtuţi : a) pietatea faţă de zei ; b) dreptatea faţă de oameni ; c)
curajul faţă de primejdii şi d) cumpătarea, stăpînirea de sine faţă de plăcerile
simţurilor. La aceasta mai putem adăuga că virtutea la Socrate este identică cu binele.
Aceasta este marea idee a învăţăturii socratice la care s-ar putea face următoarea
obiecţie: dacă profesionalii înclină natural spre binele propriu şi dacă binele este
identic cu virtutea, ar urma că profesionalii pot fi virtuoşi de la sine, astfel încît nici
chiar învăţătura şi metoda socratică nu şi-ar mai avea rostul. Este sigur însă că
Socrate nu avea în vedere, precum sofiştii, binele individual, ci binele ideal, suprem.
Virtutea poate fi deci învăţată, spune Socrate, ca şi sofistul Protagoras, nu
precum un comportament oarecare, dar, spre deosebire de acesta, Socrate
demonstrează că viciile pot fi înlăturate printr-o metodă sigură asemănătoare unei
„aritmetici morale“. Prin cunoaştere şi autocunoaştere de sine poate fi instaurată în
viaţa noastră psihică o ordine morală similară ordinii fizice.
Concepţia despre virtute a lui Socrate a fost pusă în practică, din nefericire, chiar
de către marele cugetător. În procesul intentat împotriva lui în 399 îHr El nu a dorit să
ceară iertare celor peste 500 de judecători. Explicaţia atitudinii sale a rămas celebră.
Parafrazînd-o ea se poate reda astfel: mi-am jertfit viaţa pentru luminarea patriei;
dacă meritele mele nu vor fi recunoscute, fără să mă apăr, înseamnă că m-am înşelat
şi că trebuie să mor. El a respins cu demnitate ispita credinciosului său discipol,
Criton, de a fugi din închisoare prin coruperea paznicilor.
Socrate teoretizează esenţa logică şi epistemologică a valorii morale, fiind, în
acest sens, filosoful conceptului moral. Această esenţă poate fi descoperită, după el,
pe calea dialogului, a cercetării şi iscodirii cît mai multor cunoştinţe individuale şi cît
mai felurite (prin natură, educaţie, cultură).
Marele filosof nu a întemeiat pînă la urmă o astfel de ştiinţă morală de valoare universală
şi necesară, dar a indicat calea, metoda (elaborarea, precizarea şi definirea elementelor
ei principale), conceptele morale (a demonstrat că o astfel de ştiinţă este teoretic posibilă).
Socrate este primul filosof grec care s-a preocupat de statuarea universalului ca temei
filosofic al ştiinţei morale. El credea că acest universal este virtutea morală, care poate fi
cunoscută, învăţată şi practicată concomitent. Acest universal poate căpăta forme diverse şi
astfel: în domeniul voinţei este curaj, în cel al sensibilităţii este temperanţă (cumpătare), în
cetate este justiţia, iar raportată la zei, virtutea este pietate.
În acest sens este meritorie încercarea de a stabili, ca nimeni altul pînă atunci,
60