etica profesionala

mai mult încă, comunitare: coeziune subliniată, la sfîrşitul postului, de una din cele
mai onorate manifestări ale islamului id as-saghîr sau „mica sărbătoare”.
Mai cinstită, de altfel, decît cea mare (‘ld al-kabir), care sancţionează cealaltă adunare,
fizică de această dată, a credincioşilor: pelerinajul (hajj) la locurile sfinte de la Mecca,
recomandat fiecărui musulman de îndată ce are puterea şi mijloacele necesare. Pe locuri şi
cu rituri moştenite de la Arabia păgînă, dar reconvertite spre adorarea Dumnezeului unic,
hajj-ul adună, între 7 şi 13 ale lunii Dhu’ l-hidjdja, ultima lună a anului musulman, pelerini
veniţi din întreaga lume. În centrul veneraţiei lor stă Kaaba, de plan dreptunghiular,
împodobită cu un văl de brocart reînnoit în fiecare an; în unul din colţurile sale este
încastrată piatra neagră; alături, în incintă, izvorul Zemzem şi piatra lui Avraam, pe care
patriarhul s-a suit pentru a îndrepta partea superioară a templului. Tot teritoriul Mecăi este
tabu (haram) şi pelerinii, pentru a pătrunde aici, îmbracă, la anumite opriri hotărîte dinainte
în drumul lor, costumul de sacralizare (ihrim); două bucăţi de stofă fără nici o cusătură.
Veşmînt uniform, participare colectivă la rituri, identitate a interdicţiilor, sexuale sau de alt
fel: aici, în adevăr, dincolo de naţiuni şi de graiuri, se făureşte sentimentul unei comunităţi 97 .
Pomana (sadaqa, zdkâi) poate fi interpretată ca o reconvertire, într-un sens
spiritual, a virtuţilor tradiţionale de generozitate şi ospitalitate practicate de Arabia
păgînă. Pentru islam, ca şi pentru alte religii, cel sărac are o creanţă asupra celui bogat,
care, pentru a scăpa de ea, trebuie „să-şi purifice” averea, revărsînd din ea o parte asupra
celor lipsiţi, sclavilor, orfanilor şi călătorilor. Această datorie de caritate comportă o
parte lăsată la iniţiativa voluntară şi secretă a individului şi alta instituţionalizată, sub
forma unei contribuţii a credinciosului la cheltuielile colectivităţii: în comparaţie cu
resursele exterioare – pradă de război, confiscări, capitaţie (impozitul pe cap de om)
plătită de evrei şi creştini, pomana legală reprezintă efortul comunităţii prin ea însăşi.
Pomana are ca scop corectarea nedreptăţilor sociale şi indivizii trebuie să-şi
cheltuie averea şi efortul pentru familie şi rude, orfani, săraci, vagabonzi, nevoiaşi,
eliberarea sclavilor. Aceste acţiuni definesc responsabilitatea unui musulman de a
dobîndi o conştiinţă socială şi de a se împărţi resursele individuale şi comune cu cei
mai puţin privilegiaţi. De-a lungul timpului, acestea au devenit un act obligatoriu.
Aceştia sînt stîlpii sau emblemele (ºa’a’ir) islamului. Autorii adaugă uneori
Jihadul, literal, „efortul” pentru domnia lui Dumnezeu: efort personal de demnitate
sau de asceză, dar, de obicei, participare la lucrarea comunitară prin excelenţă, la
lupta armată pentru expansiunea sau apărarea islamului.
Omul ce doreşte să se familiarizeze cu etica Coranului într-o formă succintă
rămîne deziluzionat. Mahomed nu a lăsat nici Decalogul său, nici Predica de pe
munte. El nu a creat o doctrină morală specială. Etica parcă s-a dizolvat în concepţia
lui despre lume: în partea ei teoretică ea coincide cu teologia, iar în cea normativă –
cu dreptul. Însă lipsa eticii în sensul european al cuvîntului (ca o sferă deosebită a
cunoaşterii şi culturii) nu înseamnă lipsa ei în calitate de program moral anumit.
Toate normele ce intră în Decalog şi Predica de pe munte şi care formează conţinutul
moralei umane sînt reprezentate şi în Coran, şi în acest sens, Coranul continuă în mod
direct tradiţiile iudaismului şi creştinismului. Particularitatea eticii Coranului constă nu în
faptul că în el sînt reprezentate norme morale unice, care nu există în alte monumente ale
97 Ibidem, II. 7. B.
57