etica profesionala

mai mică împotrivire: Profetul intră în Kaaba, distruge idolii şi primeşte supunerea
cetăţii, convinsă, în lipsă de credinţă, că astfel îşi asigură liniştea caravanelor sale.
De acum înainte, marea istorie a Islamului a început. Ea trece evident prin
unitatea Arabiei: puterii lui Mahomed, instalat la Medina, se supun pe rînd Taiful,
apoi triburi din ce în ce mai numeroase, din Nadjd pînă la marginile Yemenului. Dar,
în acelaşi timp, este şi o reafirmare a proiectelor îndreptate spre nord: chiar învinsă de
căldură, armata, care sub ordinele Profetului se întoarce dinspre Golful Aqaba unde
ajunsese fără luptă, a arătat căile viitoarelor expansiuni.
În anul 10/632, Mahomed, ale cărui puteri slăbesc, îşi desăvîrşeşte Pelerinajul,
fixează prin acţiunile sale ritualul pentru viitor şi cere credincioşilor adunaţi, în diverse
cuvîntări grupate mai tîrziu sub titlul de Învăţătura Despărţirii, să fie descărcat de
misiunea sa. Revenit la Medina, imploră iertarea fraţilor săi şi îşi aşteaptă sfîrşitul, pe
care îl primeşte cu seninătate în braţele lui Aisha, soţia sa în vîrstă de optsprezece ani.
Credincioasă unei atît de mari umilinţe, istoria nu a reţinut ziua exactă a acestei morţi.
Credinţa musulmană în sensul dogmaticii religioase se conţine într-o formulă
destul de concisă, conform căreia Allah este unic, iar Mahomed este trimisul lui. Dar
cum de aflat dacă omul îl recunoaşte într-adevăr pe Allah şi îl urmează pe Mahomed?
Cum putem deosebi ipocriţii ce adoptă Coranul în mod formal de musulmanii
autentici? Răspunsurile la aceste întrebări sînt date în cei cinci stîlpi ai credinţei
musulmane. Islamul, aţa cum se desprinde sau aşa cum tradiţia l-a desprins din textul
Coranului, se sprijină pe cinci „stîlpi” (arkan). Profesiunea de credinţă (shahada:
mărturia) este, prin excelenţă, actul de conversiune la islam. „Nu există alt Dumnezeu
decît Allah, şi Mahomed este trimisul lui Allah”: această formulă, recitată în împrejurările
cele mai grave ale vieţii, găseşte o formă supremă în mărturia martiriului.
Rugăciunea (salat), precedată de abluţiunile rituale, este spusă în cinci momente
ale zilei: în zori, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui, seara 96 . Rugăciunea în
comun este întotdeauna recomandată şi prescrisă vinerea: credincioşii se adună atunci
la moschee (masjid), cu faţa spre mihab, nişa decorată indicînd direcţia (qibla) către
Mecca. Imamul, care se aşează în faţa adunării credincioşilor, nu este decît
îndrumătorul rugăciunii colective, şi nu preot de vreun grad oarecare. Element
esenţial al reuniunii de vineri este predica (khutba), pronunţată de la amvon (intnbar).
Postul (sawm) este în mod explicit definit de către Coran ca o continuare a legii
ebraice şi creştine. Totuşi, pentru a-l deosebi de aceste antecedente, Manomed va
sfîrşi prin a-i asigura o data specifică: Ramadanul, luna Revelaţiei, cum am văzut, dar
poate, de asemenea, luna sfîntă la vechii arabi. În treacăt, un detaliu de calendar:
atunci cînd Profetul va părăsi, în anul 10/632 cu scopul de a se rupe de obiceiurile
Arabiei păgîne, practica lunii intercalare, folosită la fiecare doi sau trei ani, pentru a
acoperi diferenţa dintre computul solar şi cele douăsprezece luni de douăzeci şi nouă
sau treizeci de zile, Ramadanul, „focul cerului”, se va deplasa în mod regulat
străbătînd diversele perioade ale anului. Această mobilitate a postului se adaugă astfel
la inconvenientele unui obicei care, încetinind activităţile zilnice, perturbă existenţa
cotidiană şi, astăzi, chiar şi economia naţiunilor. Orice s-ar întîmpla, obiceiul rezistă,
căci el este pentru Islam una din cele mai înalte expresii spirituale ale sale şi, poate
96 Ibidem, II. 7, A.
56