etica profesionala

ceea ce priveşte restul, predicile lui Mahomed, pur religioase, nu reconsideră fundamentele
cetăţii. O temă este dominantă: cea a pedepsei pe care o vor aduce arabilor, după
exemplul popoarelor dispărute sub mînia cerească, practicile lor idolatre, nelegluite faţă
de un Dumnezeu unic şi generos. Dar nu e vorba de schimbarea edificiului social, nici
măcar a practicilor sale de cult: dacă Mahomed se roagă adesea singur sau cu
credincioşii săi, el se amestecă cu concetăţenii săi păgîni în obiceiul lor de venerare, în
Kaaba, a pietrei negre şi a izvorului Zamzam. El lărgeşte astfel, după împrejurări, cercul
în care propovăduieşte, arătînd, totodată, că se poate să nu te atingi defel de un ritual
stabilit dacă se consimte, într-o intenţie nouă, să fie raportat doar la Dumnezeu.
Cum ostilitatea qurayshiţilor nu se lasă dezarmată, mica comunitate a cunoscut
exilul: spre anul 615, un prim grup de credincioşi se refugiază în Abisinia, în timp ce
Mahomed caută sprijin chiar în Arabia. Respins la Taif, se întoarce la Medina
(Yathrib), unde locuiesc împreună o puternică comunitate evreiască şi două triburi
arabe de origine yemenită. Acordul odată încheiat, Mahomed şi părtaşii săi părăsesc
Mecca: acesta este exilul (hijra), Hegira, care va fi luată, după aproximativ
şaptesprezece ani, drept începutul erei islamice.
Întorsătură decisivă, într-adevăr: din simplu predicator, Mahomed devine şeful unei
asociaţii noi, în care se vor destrăma vechile legături de trib. Prin contractul de
întrajutorare, emigranţii din Mecca şi aliaţii din Medina, dacă nu rup toate legăturile cu
grupurile lor originare, cel puţin le suprapun o alta, cea a unei credinţe comune reprezentată
printr-un şef unic şi necontestat. Însuşi acest şef evoluează: are acum siguranţa pe
care i-o dă un trecut deja prestigios, cu acea călătorie nocturnă mai ales, din timpul ultimilor
ani de la Mecca, cînd a fost transportat în extaz deasupra Ierusalimului, ajungînd
pînă în al şaptelea cer 95 . Khadidja murind în 620, el s-a angajat pe calea poligamiei,
consolidînd, prin căsătoriile sale, legăturile existente şi creînd altele; situaţia sa conjugală
devine afacere de stat şi chiar de Coran. După învăţătura şi exemplul său, comunitatea se
organizează, sînt instaurate datini care vor deveni, mai tîrziu, izvoare ale dreptului şi ale
ritualului. Încă de pe acum, Islamul îşi făureşte, în lupte, victoriile sale hotărîtoare.
Decepţionat de încăpăţînarea evreilor, Mahomed, înainte de a scăpa de ei prin
expulzări sau cu sabia, schimbă direcţia (qibla) rugăciunii: Ierusalimul este părăsit
pentru Mecca. Dublu simbol: islamul nu înţelege deloc să fie redus la o moştenire
iudeo-creştină oarecare, şi nici nu uită că trebuie să revină într-o zi la sanctuarul de
unde a plecat: afirmaţie care îi nelinişteşte cu atît mai mult pe cei din Mecca, cu cît
islamul trece la fapte. Ranchiuna, un atavism beduin reînnoit de el cu scopul promovării
războiului sfînt împotriva idolatrului, dorinţa de a spori resursele comunităţii din
Medina şi de a suda, prin încercarea armelor, cele două fracţiuni, autohtonă şi imigrată,
explică politica de expediţii de pradă duse împotriva caravanelor qurayşite.
Tînăra comunitate are Valmyul său: Badr în anul 2/624 şi reversul său: Ohod.
Schimbarea se face prin asediul Medinei, la care cei din Mecca trebuie să renunţe. Tratative
îndelungate se încheie cu un armistiţiu, de care Mahomed profită pentru a supune, la
nord, oaza evreiască Khaybar, pentru a încheia tratate cu triburi şi grupări creştine şi
pentru a trimite spre Marea Moartă o armată ce va fi învinsă de bizantini. În anul 8/630
în sfîrşit, profitînd de o situaţie favorabilă, trupele din Medina cuceresc Mecca fără cea
95 Coranul, II. 6.
55