etica profesionala

sens. Iubire în înţelesul cel mai propriu al termenului înseamnă împlinire de sine prin
altul. Celălalt, ceilalţi, alteritatea, negativitatea infinită ca atare nu rămîne aici
separată şi străină de sinele celui ce iubeşte, ci este cuprinsă, asumată şi afirmată în
întregime în sine. Iubirea creştină, propovăduită de Hristos, este deci ceva de ordin
desăvîrşit, întrunind toate atributele kantiene ale universalităţii şi necesităţii.
5. Învăţătura etică a lui Mahomed
Copilul ales pentru noua Revelaţie s-a născut la Mecca, în anul 570, în clanul
qurayshit, Banu Haşim. Îşi petrece primii cinci ani din viaţă, dat la doică, în pustiu.
Ca şi pe Isus, tradiţia îl prezintă sărac: la moartea mamei sale nu moşteneşte decît o
sclavă, cîteva oi şi 5 cămile. El este crescut mai întîi de bunicul său, apoi de unchiul
său dinspre tată, Abu Talib, al cărui fiu, Ali, va fi unul dintre primii săi discipoli. Nu
avea decît şapte ani cînd a primit însemnele predestinării: strălucirea divină a coborît
asupra tatălui său chiar în momentul conceperii copilului şi, ca şi Maria, mama sa a
scăpat de unele stigmate ale maternităţii. El însuşi soseşte pe lume într-o lumină
supranaturală care înspăimîntă stelele şi aprinde pîlcurile de palmieri. Satan se
nelinişteşte, dar, în pustiu, doi îngeri îi deschid pieptul lui Mahomed, scot din el semnul
diavolului şi îl marchează pe umeri cu cel al profeţiei. Ocrotit de Dumnezeu împotriva
primejdiilor tinereţii, este păstor de oi, apoi, la douăzeci şi nouă de ani,
caravanier în slujba unei văduve bogate, Khadidja, cu cel puţin zece ani mai în vîrstă
decît el, cu care se căsătoreşte trăind un mariaj fericit din care se va naşte o fată, mult
iubita Fatima, care mai tîrziu se va căsători cu Ali.
Atunci simte Mahomed primele semne ale Revelaţiei: meditaţii, retrageri,
plimbări în jurul Meccăi, viziuni, chemări, apoi o tăcere de cel puţin doi ani,
„noaptea“, cu ispitirile sale de nebunie şi de sinucidere. În sfîrşit, Muntele Hira, spre
anul 612, într-o altă noapte, de data aceasta „binecuvîntată”, are loc, în 26 spre 27 din
luna Ramadan, strălucirea supremă, apariţia care îi ordonă, cu toate protestele sale de
umilinţă: „Predică, în numele Domnului tău!”. Revelaţiile se înmulţesc violente, şi
Mahomed se teme de aceste izbucniri care îl istovesc. El se întreabă şi îşi acoperă faţa
la apropierea lui Dumnezeu: „O, tu, acoperitule/ Scoală-te şi îndeamnă/ şi pe Domnul
tău îl preamăreşte/ şi hainele tale le curăţeşte”.
Puţin cîte puţin, totuşi se linişteşte cu privire la originea poruncilor pe care le
primeşte şi începe să-şi deschidă inima unui mic număr de intimi: mai întîi Khadidjei,
primul confident, cel mai puternic sprijin, precum şi celor patru viitori califi: Ali,
Uthmin şi mai ales Umar şi Abu Bakr. Umar, mult timp ostil înverşunat, nu se va
converti decît în 616, dar atunci energia şi autoritatea sa morală vor constitui atuuri
decisive pentru tînărul islam. Decisiv a fost şi sprijinul lui Abu Bakr, unul dintre
primii cîştigaţi: comunitatea de la început va trăi în bună parte din averea sa, şi
exemplul său de mare neguţător convertit va fi cu atît mai preţios, cu cît propovăduirea
lui Mahomed, născut şi rămas modest cu toată ascensiunea socială datorată
Khadidjei, nu va impresiona, la început, în afara cercului de intimi, decît pe profesionalii
simpli, meşteşugari, muncitori, sclavi, creştini sau convertiţi la iudaism, pe scurt
pe toţi cei ce trăiesc la marginea oligarhiei din Mecca, dispreţuiţi şi exploataţi.
Înverşunarea aristocraţiei qurayshite are astfel, fără îndoială, ca prim motiv,
compoziţia comunităţii musulmane la începuturile ei: fie calici, fie trădători. Căci, în
54