etica profesionala

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor;
Fericiţi veţi fi voi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea” 57 .
În aceste învăţături Isus arată condiţiile ce se cer oamenilor spre a fi fericiţi. Fericirea
este o stare de adîncă mulţumire a sufletului omenesc. Profesionalii au dorit-o întotdeauna
şi s-au întrebat cum se poate ajunge la fericire. Vechii filosofi greci şi romani au explicat-o
în diferite chipuri, punînd temeiul ei în avere, răbdare, plăcere, putere etc.
În Fericiri sînt date virtuţi precum: simplicitatea, blîndeţea, mila, nevoia de
dreptate, de pace etc., virtuţi care, prin simpla lor prezenţă în inima profesionalului,
aduc cu sine recompense precum: împărăţia cerului, moştenirea pămîntului, mîngîiere
sufletească, îndestulare, apropiere de Dumnezeu. Putem menţiona că, faţă de eticele
precreştine, care combat prin pedepse efectele exterioare ale acţiunilor omeneşti
considerate rele, etica creştină suprimă cauzele interioare, subiective, rădăcinile
sufleteşti ale răului posibil 58 . Altfel spus, etica creştină caută să facă imposibilă
apariţia cauzelor potenţial rele, prin cultivarea unor virtuţi sufleteşti necondiţionat
bune. Astfel, pentru creştinul veritabil nu se va pune problema să nu calce legea de
frica pedepsei, ci să nu calce legea nicidecum; nu se va pune problema să-şi
cinstească părinţii numai pentru a trage din asta anumite foloase, ci să-i cinstească
oricum, ba chiar înfruntînd orice fel de adversiuni etc.
Mîntuitorul împlineşte şi această supremă dorinţă a profesionalului, arătînd în ce
constă fericirea şi cum se poate ajunge la ea. Toate învăţăturile acestea, numite „fericiri”,
sînt în legătură cu diferitele stări, însuşiri şi virtuţi ale sufletului omenesc. Ele completează
părerea de pînă atunci că fericirea ar fi numai starea de mulţumire a cuiva cu ideea că
omul poate fi fericit şi atunci cînd suferă sau e prigonit şi ocărît pentru adevăr şi dreptate.
Într-adevăr, cel mai cunoscut mesaj al Evangheliei rămîne Predica de pe munte.
Tema principală a predicii este raportul dintre Lege şi Evanghelie. Isus nu neagă valabilitatea
permanentă a Legii lui Moise, dată poporului lui Israel pe Muntele Sinai: „N-am
venit să stric Legea” 59 . Totuşi El Se detaşează de tradiţia rabinică, vorbind cu autoritatea
profetului trimis să aducă ceva nou: „Aţi auzit că s-a zis... Iar Eu vă zic vouă” 60 . Comentînd
Legea, El critică nu numai motivarea ei, ci şi atitudinea celor ce o predică. Dreptatea
ucenicilor lui Isus trebuie să o depăşească pe a celor ce-i urmează pe doctorii Legii.
Comparaţia ce persistă în Predica de pe munte a lui Isus a Fericirilor cu
Decalogul ne relevă o asimetrie deosebit de interesantă. Decalogul instituie un
anumit tip de normativitate mai curînd juridică decît morală (legea talionului), o
normativitate prohibitivă şi corectivă. Cu alte cuvinte, o normativitate care restrînge
cadrele libertăţii, nu una care să-i creeze libertăţii un cadru larg de afirmare.
Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre Fericiri. Fericirile arată nu numai că o
istorie nouă a început o dată cu Isus, ci şi că relaţia credinciosului cu Dumnezeu trece pe
o altă treaptă şi capătă o altă semnificaţie. În disciplina nouă a Evangheliei, formalismul
religios şi morala răzbunării sînt înlocuite cu transformarea spiritului şi cu morala iubirii.
Isus cere o schimbare radicală în inima şi viaţa celor ce vor să-l urmeze: „De nu va
57 Ibidem, Matei, 5: 3-12.
58 A se vedea: Iuga, N. Etica creştină privită dinspre filosofie. Baia Mare: Ed. PROEMA, 2000, p.17.
59 Biblia. Op. cit., Matei, 5: 17-18.
60 Ibidem, 5: 21:22.
50