etica profesionala

profesionalului. Numai prin lumina sarcinii de bază pe care o rezolva Moise – trecerea
de la starea naturală la cea statală şi juridică, de la triburile răzleţe la un popor unic ce se
identifică pe sine în calitate de popor prin Dumnezeul propriu şi prin legile instaurate de
el – poate fi conceput caracterul specific al Decalogului.
Legile lui Moise sînt legile Israelului. Atitudinea faţă de alte popoare este
departe de canoanele Decalogului. Ele rămîn a fi duşmănoase. Cum poate fi apreciat
standardul dublu al comportamentului profesionalului din perioada Vechiului
Testament şi poate fi considerat moral un astfel de cod selectiv al comportării?
Delimitarea oamenilor în „ai săi” şi în „străini” nu a fost o invenţie a lui Moise, ea
exista şi pînă la el. „Etica” canibalică era un element al realităţii sociale existente, de
aceea Moise nu poate să nu ia în consideraţie această realitate ţinînd cont de
duşmănia dintre triburi. Eforturile lui erau îndreptate spre a limita şi a modera această
vrajbă. Pentru realizarea acestui scop, el limitează destul de strîns numărul popoarelor
care se află în afara unor interdicţii şi nu pot fi iertate. Faţă de celelalte popoare
atitudinea ostilă se supune unor reguli anumite (dacă un oraş asediat depune armele
de bună voie, el nu trebuie să fie jefuit, dar dacă el a fost cucerit prin asalt, atunci
răzbunarea nu se răsfrînge doar asupra femeilor şi copiilor etc.). Moise nu numai că
localizează răzbunarea fără milă, considerînd că ea poate fi justificată faţă de cei
şapte concurenţi nemijlociţi ai Israelului în dreptul lui asupra Palestinei. El pune sub
această cruzime o altă argumentare (nerasială) justificînd-o prin aceea că este vorba
despre popoarele ce practică jertfe omeneşti şi alte obiceiuri barbare. Trebuie să
remarcăm că o atare cruzime fără nici o milă este prescrisă de Moise şi faţă de obştile
izraeliţilor care au mers pe calea renunţării la credinţa dată de Iahve – tot ce este viu,
profesionalii, vitele trebuie să fie nimicite în întregime. Aceste precizări nu anulează
faptul limitării eticii lui Moise, dar ele ne dau posibilitate să înţelegem că aici este
vorba de o limitare istorică, ce poate fi interpretată ca una din etapele în calea
umanităţii spre lărgirea orizontului ei moral.
Preceptele Decalogului – înainte de toate: „Să nu ucizi!”, „Să nu fii desfrînat!”,
„Să nu furi!“, „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău!” – au intrat în
cultură ca nişte cerinţe generale fără limite iniţiale determinate din punct de vedere
istoric. Ele au devenit o parte componentă destul de importantă a canoanelor morale
ale creştinismului, islamului şi au devenit o bază a valorilor morale general umane.
Dumnezeu întocmeşte cu evreii un testament şi îi evidenţiază pe ei dintre alte
popoare. Copiii Israelului sînt aleşii Domnului. În ce constă acest fapt? În faptul că ei,
în primul rînd, trebuie să urmeze voinţa Dumnezeului unic, să-şi proiecteze viaţa
după legile echităţii. Dumnezeu „argumentează“ tutela sa acordată evreilor nu prin
meritele lor, ci prin neajunsurile duşmanilor lor: „Nu pentru dreptatea ta şi nici pentru
dreptatea inimii tale mergi să moşteneşti pămîntul lor, ci pentru necredinţa şi
fărădelegile popoarelor acestora le izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta şi
ca să îndeplinească făgăduinţa cu care S-a jurat Domnul părinţilor tăi: lui Avraam, lui
Isaac şi lui Iacov” 39 . Moise vede predestinaţia sa în faptul de a a-i ridica pe izraeliţi
pînă la înţelegerea practică de către aceştia a necesităţii de a trăi în mod echitabil.
Prin prisma unei atare înţelegeri, caracterul ales al poporului este ceva mai mult
39 Ibidem, 9: 5.
46