etica profesionala

Avertizînd alte popoare pentru practicarea politeismului, Moise observă că ele
sacrifică dumnezeilor lor fiii şi fiicele proprii, îşi fac tăieturi, mănîncă orice mîrşăvie,
că ei se ocupă cu vrăjitoria, fac farmece, cheamă sufletele etc. Anume împotriva
acestei barbarii se ridică Iahve care este puternic şi echitabil, dovedind aceste calităţi
prin faptul că i-a scos pe evrei din robia egipteană.
Următoarea poruncă: „Adă-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti“ 34 este
deosebit de importantă din punctul de vedere al legăturii dintre Dumnezeu şi popor.
În ea atitudinea către Dumnezeu şi atitudinea faţă de cei apropiaţi este una şi aceeaşi.
Sîmbăta este ziua ce trebuie dedicată Domnului şi în acelaşi timp este ziua cînd în
limitele Israelului toţi în faţa lui Dumnezeu sînt egali, indiferent de statutul lor social.
Odihna întru Iahve este prescrisă şi sclavilor, şi străinilor ce se găsesc în casă, şi chiar
vitelor domestice. În odihna de sîmbătă unitatea spirituală în faţa lui Dumnezeu îşi
găseşte materializarea.
Celelalte porunci conţin obligaţiile faţă de semeni, interzicînd pe rînd: impietatea
faţă de părinţi, omorul, desfrîul, furtul, sperjurul, uzurparea proprietăţii altuia.
A cincea poruncă prescrie: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine
şi să trăieşti ani mulţi pe pămîntul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” 35 .
Necesitatea ei se explică nu numai prin faptele încălcării criminale a voinţei părinţilor
din partea copiilor (spre exemplu, în cartea a cincea găsim o normă ce prevede
pedeapsa cu moartea a copiilor ce au bătut sau blestemat tatăl sau mama). În
contextul celor zece porunci, ea capătă un sens deosebit – este chemată să sublinieze
că noul orizont religios şi naţional al comportării sociale nu abrogă îndatoririle de
neam, legea veşnică a respectului părinţilor. Aşadar, primele cinci porunci au rămas
pînă în zilele noastre nişte reguli de morală religioasă.
Următoarele porunci (de la a şasea pînă la a zecea) pot fi caracterizate ca nişte
norme ale atitudinii profesionalului faţă de aproapele său, înţelegînd prin aproapele său
numai pe reprezentanţii poporului său. „Să nu te răzbuni cu mîna ta şi să nu ai ură asupra
poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” 36 . Fără această identificare
a aproapelui cu copilul poporului său este imposibil de a înţelege specificul eticii lui
Moise. Am remarcat deja că unitatea poporului şi coeziunea în jurul Dumnezeului unic,
în afară de închinarea directă lui Dumnezeu în forme stabilite în mod obligatoriu, este
asigurată de legi unice. Echitatea este obiectul de bază prin care se desfăşoară atitudinea
contradictorie şi relaţia dintre popor şi Dumnezeu.
Cele cinci porunci care alcătuiesc partea a doua a Decalogului: „Să nu ucizi!”,
„Să nu fii desfrînat!”, „Să nu furi!”, „ Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui
tău!”, „Să nu doreşti casa aproapelui tău, să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici
ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din
dobitoacele lui şi nimic din cîte are aproapele tău!” 37 au fost transpuse în domeniul
dreptului şi conţin măsura de bază a echităţii. Recunoaşterea lor în calitate de bază a
vieţii sociale este indicele fundamental al moralităţii unui popor, iar respectarea lor –
un criteriu al unui comportament moral demn.
34 Ibidem, Ieşirea, 20: 8.
35 Ibidem, 20:12.
36 Ibidem, Leviticul, 19:18.
37 Ibidem, Ieşirea, 20: 13-17.
44