etica profesionala

Moise, care avea 80 de ani, la îndemnul lui Dumnezeu a acceptat să execute rolul
de conducător şi învăţător al poporului, să-l elibereze din robia egipteană, dar el era întro
dilemă morală, deoarece tot timpul persistă întrebarea: „Este oare el demn de acest
rol”?. Pentru că sfîntul ce se consideră sfînt, sfînt nu este. Dumnezeu îl scapă pe Moise
de această ambiguitate prin faptul că îşi asumă responsabilitatea pentru această misiune
măreaţă. Îndoiala lui Moise referitoare la drepturile şi la capacităţile sale de a fi un
conducător al poporului ne vorbesc în mod elocvent de calităţile sale morale înalte.
După ce Moise şi-a condus poporul pînă la intrarea în Canaan, după 40 de ani de
rătăcire prin pustiu, el a simţit că opera sa era împlinită. Fundamentul – Cultul
Dumnezeului Unic – era întemeiat pe pămînt, numele lui Levi strălucea în litere de
foc în conştiinţa Israelului, veacurile îşi vor putea rostogoli valurile peste sufletele
schimbătoare ale omenirii, ele însă nu vor mai putea şterge numele Celui Veşnic. Însă
lui Moise nu i-a fost dat să calce pe pămîntul făgăduinţei, aceasta fiind o pedeapsă
pentru păcatele copiilor lui Israel şi pentru îndoiala de care a dat el cîndva dovadă.
Dumnezeu i-a dat voie lui Moise să arunce o privire înainte de moarte asupra
pămîntului făgăduinţei de pe muntele situat vizavi de Ierihon. Moise, robul lui
Dumnezeu, a murit la 120 de ani în ţara Moabului, după porunca Domnului. „Şi a
fost îngropat în vale, în pămîntul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie
mormîntul lui nici pînă în ziua de astăzi” 32 .
Moise reprezintă ceva mai mult decît un conducător înţelept al poporului său, el
este părintele spiritual al naţiunii. El a trebuit să desfăşoare în acelaşi timp şi geniul
unui profet şi al unui om de arme şi al unui organizator social. El a avut de luptat cu
oboselile, calomniile, conspiraţiile. În această luptă, Moise e cuprins cînd de revoltă,
cînd de milă, duioşie de părinte sau de mînie aprigă, cînd poporul s-a răzvrătit sub
aspra constrîngere a spiritului său, dar care totuşi s-a supus lui. Pentru ca triburile să
se transforme în popor şi ca să se ridice din starea naturală pînă la existenţa istorică,
ele trebuiau să se unească spiritual. Rudenia de sînge trebuia să evolueze în relaţii ce
erau cimentate de o credinţă unică, de idealurile echităţii. Dacă în sens etnic evreii
provin de la Iacov (Israel), atunci în sens istoric ei provin de la Moise, care a elaborat
un cod detaliat al regulilor ce reglementează toate sferele vieţii poporului – începînd
cu pietatea şi terminînd cu igiena individuală. Baza acestui cod o reprezintă cele zece
porunci ce conţin cele mai generale principii de comportare religioase, morale şi
juridice. Anume datorită lor, Moise a obţinut o însemnătate ce depăşeşte cu mult
cadrul culturii iudaico-evreieşti şi a devenit unul din îndrumătorii umanităţii.
Din cele zece porunci, primele patru stipulează obligaţiile profesionalului faţă de
Dumnezeu, înterzicînd pe rînd: politeismul, idolatria, apostazia şi încălcarea
reglementărilor privind cultul („ziua odihnei”). Primele trei porunci prescriu de a-l
omagia numai pe Iahve, interzic de a crea şi avea alţi dumnezei şi previn ca în mod
obligatoriu să se închine şi sã slujească numai lui, deoarece: „Că Domnul Dumnezeul
vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpînul stăpînilor; Dumnezeu mare şi
puternic şi minunat, Care nu caută la faţă, nici nu ia mită; Care face dreptate orfanului
şi văduvei şi iubeşte pe pribeag şi-i dă pîine şi hrană” 33 .
32 Biblia. Op. cit., Deuteronomul 34: 6.
33 Ibidem, 10: 17-18.
43