etica profesionala

ataşarea senzuală a profesionalului faţă de lume şi care se materializează într-o
atitudine binevoitoare şi similară faţă de toate fiinţele vii.
De pe această poziţie a purităţii morale absolute ce coincide cu eternitatea,
atitudinea faţă de lume poate fi numai negativă. De aceea toate imperativele eticii lui
Buddha sînt prohibitive, iar în totalitatea lor ele reprezintă un anumit sistem al
renunţării la lume.
Codul moral al adepţilor lui Buddha constă din cinci interdicţii: budistul laic nu
trebuie să ucidă, să fure, trebuie să trăiască neprihănit, să nu spună minciuni şi să
consume băuturi alcoolice.
Pe lîngă cele enumerate mai sus, călugărul trebuie să se reţină de la cîntare,
dansuri, muzică, bijuterii, lux, aur şi argint, de la mîncare în orele nepotrivite.
Învăţătura lui Buddha este îndreptată spre a pune capăt discordiei dintre oameni prin
autoperfecţionarea lăuntrică a personalităţii.
Deoarece Buddha restrînge potenţialul pozitiv al profesionalului la un singur
aspect, acela de a dobîndi mîntuirea prin nonposesie, nonfixare, nonrezistenţă, rezultă
ca a construi în lume, a configura lumea devine ceva lipsit de sens, după cum lipsită
de sens va fi şi o viaţă împlinită în istoricitatea ei, îmbogăţirea prin pătrunderea în
fenomenal, la fel ca şi dorinţa de cunoaştere ştiinţifică ce se extinde nelimitat, ori
istoricitatea iubirii singulare, ori responsabilitatea în adîncirea în istorie.
3. Concepţiile etice ale lui Moise
Istoria poporului evreu este cea mai lungă şi în acelaşi timp cea mai frămîntată.
Ea se desfăşoară de-a lungul a treizeci şi cinci de secole. Însemnătatea poporului
evreu pentru istoria omenirii este determinată de două cauze: prima o constituie
faptul că el reprezintă monoteismul; a doua, că el a dat naştere creştinismului.
Ideea monoteistă trebuia să aibă ca urmare unificarea omenirii sub un singur
Dumnezeu şi sub aceeaşi lege. Moise a fost, fără îndoială, organizatorul monoteismului.
Ascuns pînă atunci sub triplul văl al misterelor, a ieşit din adîncul templului ca
să intre în circuitul istoriei. Moise a îndrăznit să facă din cel mai înalt principiu al
iniţierii unica dogmă a unei religii naţionale şi a avut prudenţa de a nu-i revela
urmările decît unui mic număr de iniţiaţi, impunînd-o maselor nepregătite prin teamă
faţă de Dumnezeul Unic. Prin aceasta, profetul de pe muntele Sinai a avut cu
siguranţă vederi largi, care depăşeau cu mult destinele propriului său popor. Religia
unică a omenirii – iată adevărata misiune a Israelului, pe care puţini evrei au înţeleso,
în afară de marii săi profeţi. Însă împlinirea acestei misiuni presupunea jertfa
poporului care o reprezenta. Naţiunea evreiască a fost împrăştiată, nimicită.
Însă ideea lui Moise şi a Profeţilor a trăit şi a crescut. Dezvoltată, transfigurată
prin creştinism, reluată de islam, deşi într-un grad inferior, ea trebuia să se impună
Occidentului barbar, să se reflecte chiar şi asupra Asiei. De aici înainte omenirea se
va răzvrăti în zadar, va lupta împotriva propriului său spirit în tresăriri convulsive,
conştiinţa se va învîrti mereu în jurul acestei idei centrale ca o planetă în jurul
soarelui care o organizează. Iată în ce constă opera formidabilă a lui Moise. Pentru
îndeplinirea acestei predestinări, Moise a găsit o unealtă gata pregătită în triburile
evreilor, mai ales printre acelea care, stabilindu-se în Egipt, în valea Goshen, trăiau în
robie sub numele de Beni-Iacob.
42