etica profesionala

scopul ca nici ei să nu-l vadă şi nici el să nu-i zărească. Şi aşa a dus o viaţă plină de
lipsuri şi experienţe cumplite asupra corpului său în aşteptarea clipei cunoaşterii, „cu
limba strivită de cerul gurii”, „reţinîndu-şi, ţinîndu-şi, chinuindu-se să-şi fixeze gîndurile
cu forţa. Dar toate aceste tentative au fost în zadar. Modificările trupului n-au
dus la iluminare. Dimpotrivă, Gautama a înţeles că în asceză, care nu-i decît asceză,
adevărul rămîne ascuns, că a te supune constrîngerii vide e un lucru ineficient.
Şi atunci a săvîrşit ceva teribil din punctul de vedere al acestei credinţe indiene: a
luat o masă îmbelşugată spre a-şi redobîndi forţele. Asceţii prieteni l-au părăsit pe
renegat şi Gautama rămîne singur. Meditaţia o practică acum fără asceză în puritatea ei.
Într-o noapte, aflat sub un smochin, i-a venit în timpul meditaţiei iluminarea.
Dintr-o dată şi pe deplin, această irumpere a făcut ca privirii sale spirituale să i se
dezvăluie cu limpezime corelaţia universală: ceea ce este, de ce este, felul în care se
întramestecă fiinţele în oarba lor sete de viaţă, rătăcind pe cărările sufletului şi
nimerind în mereu noi renaşteri ale nesfîrşitei metempsihoze –, ce este suferinţa, de
unde vine ea şi cum poate fi suprimată.
Această cunoaştere e formulată ca o învăţătură: nu e potrivită nici viaţa petrecută în
plăcerile şi desfătările lumii, nici cea dusă într-o asceză în care omul se chinuie pe sine
însuşi. Una e lipsită de nobleţe, cealaltă e plină de suferinţe, şi nici una nu duce la ţintă.
Calea descoperită de Buddha se află la mijloc, ea este Cărarea mîntuirii. Ea
porneşte de la credinţa că încă nu-şi este sieşi limpede, că orice fiinţare în lume înseamnă
suferinţă şi că esenţială e eliberarea de suferinţă. Calea aceasta, trecînd prin hotărîrea
profesionalului de a trăi o viaţă dreaptă în vorbă şi faptă, duce la adîncirea în treptele
meditaţiei, şi pe baza acesteia la cunoaşterea a ceea ce l-a tulburat pe om încă din faza
credinţei de la începutul drumului: a adevărului despre suferinţă. Astfel, calea parcursă e
luminată de cunoaştere abia la sfîrşit. Cercul s-a închis, desăvîrşirea a fost atinsă.
Cunoaşterea acesteia e pasul prin care se iese din sfera nesfîrşitei deveniri şi
dispariţii pentru a intra în veşnicie, se iese din fiinţarea în lume spre a ajunge în nirvana.
Gautama, devenit acum Buddha (Iluminatul) a şezut 7 zile sub smochin cu
picioarele încrucişate sub el, simţind bucuria mîntuirii. După ce a ajuns prin
iluminare la certitudinea eliberării sale, a vrut să păstreze tăcerea. El era convins că
cunoaşterea la care a pătruns îi este străină lumii, deoarece ea îşi are mersul ei. Însă
Buddha nu se poate menţine în solitudinea unei eliberări dobîndite pentru sine însuşi,
deoarece este cuprins de milă faţă de tot ce este viu. De aceea se hotărăşte, ce-i drept
fără tragere de inimă, să-şi propovăduiască învăţătura, fără a-şi face mari speranţe.
Iar mai apoi, cînd predicile lui au un succes atît de uriaş, el prezice că învăţătura
cea adevărată nu se va putea păstra îndelung. Dar păşeşte totuşi mai departe pe calea
aceasta a propovăduirii care vrea să le ofere oamenilor ajutor: „În lumea căzută-n
întunecime vreau să fac să răsune toba cea fără de moarte”.
Buddha va mai trăi mai bine de patru decenii colindînd din loc în loc, făcîndu-şi
cunoscută învăţătura în vastele ţinuturi ale părţii răsăritene ale Indiei de Nord. Din
punct de vedere spiritual, de acum încolo, în el nu se mai petrece nimic nou.
Conţinutul predicilor îl constituie învăţătura sa încheiată, varierea ei se produce pe un
fond ce rămîne neschimbător.
Decisivă însă pentru marea influenţă istorică exercitată de Buddha s-a dovedit a fi
întemeierea unor forme stabile de comunităţi monahale. Discipolii mărturisitori îşi
39