etica profesionala

dovadă de omenie în toate, se gîndeşte numai la aceea de a urma ritualul, este sincer
şi adevărat în cuvinte, cinstit şi respectuos în acţiuni şi permanent învaţă.
Pe parcursul acestor aproape două mii şi cinci sute de ani de cînd a trăit şi a
creat opera sa, ideile şi valorile create de Confucius au fost zeificate. Într-adevăr,
după cum remarcă K. Jaspers, „ne aflăm în faţa unei ciudate evoluţii în cursul căreia
Confucius, acest bărbat care n-a vrut să fie nimic altceva decît un om şi care ştia că
nu era nici măcar un sfînt, a ajuns în cele din urmă un zeu” 30 . Scopul lui era s-a ajute
profesionalii să devina buni.
2. Ideile morale ale lui Buddha (cca 560-480 îHr)
Pînă în secolul XX, Buddha a fost pesemne gînditorul cu cea mai mare influenţă în
istoria omenirii. Învăţătura sa a înflorit pe tot cuprinsul subcontinentului indian timp de
mai bine de 1500 de ani, şi în tot acest răstimp s-a transformat şi diversificat cel puţin atît
cît a făcut-o creştinismul în primii săi 1500 de ani de existenţă în Europa.
Ce fapte avem la dispoziţie pentru a relata viaţa şi împrejurările prin care a
trecut un om care a trăit acum 2500 de ani? Cît priveşte viaţa lui Buddha, ne bazăm
aproape exclusiv pe scrierile budiste păstrate în multe limbi orientale, care au măcar
avantajul de a fi foarte cuprinzătoare. Părţile cele mai vechi şi care îl privesc cel mai
direct pe Buddha, Coşul discursurilor (Suttapiţaka) şi Coşul Codicelui de Învăţătură
(Vinayapiţaka) ocupă, în diferite variante, cîteva rafturi de bibliotecă.
Realitatea lui Buddha trebuie extrasă pe cale critică, prin eliminarea a ceea ce
ţine în mod vădit de legendă precum şi a ceea ce s-a dovedit că aparţine unor
perioade mai tîrzii. Premisa unei imagini corecte despre Buddha este să te laşi pătruns
de fondul perceptibil median a tot ceea ce în textele existente poate fi pus pe seama
lui Buddha – ce-i drept, nicăieri în mod sigur, dar în esenţă totuşi convingător.
La 29 de ani fericirea lui Buddha i-a fost zguduită atunci cînd a devenit conştient
de starea fundamentală a fiinţării în lume şi atunci el renunţă la fericirea şi plăcerile
vieţii mediului său. Este chiar un motiv precis al renunţării: „Viaţa în mijlocul
familiei mi-a apărut îngustă şi nedemnă, în vreme ce viaţa petrecută fără adăpost e
neîngrăditã; e anevoie să duci o viaţă spirituală desăvîrşită şi pură în toate privinţele
şi să rămîi în acelaşi timp în înghesuiala căminului”. În sufletul lui Gautama (viitorul
Buddha) are loc o schimbare majoră: „De vreme ce sînt supus naşterii, îmbătrînirii,
morţii, întristării şi întinării, de ce alerg după ceea ce este, asemeni mie, supus lor?
Ce-ar fi dacă, fiindu-le supus, privindu-se ca la o primejdie, aş aspira către ceea ce nu
se naşte, nu îmbătrîneşte, nu e supus bolii, morţii şi întristării, către suprema curmare
a robiei, ce nu cunoaşte întinare, către încetarea tuturor acestor suferinţe?”.
Ca urmare, a luat hotărîrea de a părăsi casa, ţinutul natal, familia şi fericirea,
spre a-şi găsi mîntuirea prin asceză. Următorii 6-7 ani au devenit pentru Buddha ani
ai unei asceze severe. El a plecat din ţara natală într-acolo unde nu avea să mai existe
ţară. Cu toate că părinţii săi nu au vrut aceasta, vărsînd lacrimi amare şi jeluindu-se,
ascetul Guatama şi-a tăiat părul şi barba şi s-a îmbrăcat în straie galbene de călugăr.
Fiind iniţiat de învăţători în exerciţiile ascezei, în yoga, el s-a supus mortificării
vreme de mulţi ani, trăind în pădure, ferindu-se de orice întîlnire cu profesionalii cu
30 Ibidem, p. 131.
38