etica profesionala

dorinţa de efectuare a unor schimbări nu trebuie să atenteze la cultul strămoşilor.
Schimbările sînt posibile şi dorite, dar ele trebuie să fie încuviinţate de părinţi.
Confucius ne învaţă că noul trebuie să apară din trecut, că idealurile trebuie obţinute
din trecutul ce a existat şi nu din viitorul posibil şi problematic. De aceea putem
conchide că respectul din partea fiului este piatra unghiulară a civilizaţiei chineze.
Principiul „Seao” mai instaurează şi interacţiunea reciprocă în relaţiile dintre
profesionalii inegali după axa timpului: omagiul adus de fiu tatălui se întoarce la el prin
stima din partea copiilor lui. Aceeaşi funcţie a nivelării relaţiilor dintre oameni în spaţiul
social îl îndeplineşte conceptul corectării numelor („Cjen min”) exprimat în următoarea
formulă a lui Confucius: „Principele trebuie să fie principe, funcţionarul – funcţionar,
tatăl – tată, fiul – fiu”. Filosoful stabileşte două principii ale intervenţiei profesionalului
în realitatea istorică, exercitată în sensul acestei transformări a stării de ansamblu spre un
mai bine. Mai întîi: omul capabil trebuie să stea la locul potrivit. În al doilea rînd:
relaţiile publice trebuie să fie de aşa natură încît în general să şi existe posibilitatea de a
interveni. În aceste principii regăsim ceva din ideile lui Platon: situaţia oamenilor nu se
va îndrepta pînă ce nu vor ajunge filosofii regi sau regii filosofi. După Confucius, o
guvernare dreaptă trebuie să fie preocupată de trei lucruri: de suficientă hrană, de o forţă
armată suficientă şi de păstrarea încrederii poporului în stăpînire. „Cînd stăpînitorii
iubesc bunele moravuri, poporul se va lăsa condus cu uşurinţă”.
Confucius vede binele, adevărul, frumosul conţinute în idealul profesionalului
nobil („Jun zi”). În el se află reunite ideea profesionalului superior şi aceea a
profesionalului de rang înalt în ierarhia socială, nobleţea naşterii şi cea a fiinţei,
purtarea de „gentleman” şi starea de spirit a înţeleptului.
Omul nobil nu este un sfînt. Sfîntul se naşte şi este ceea ce este, omul nobil însă
abia prin autoeducaţie devine ce este. Omul nobil e descris de Confucius cu diversele lui
trăsături de caracter, moduri de gîndire şi gesturi. El e caracterizat în opoziţie cu omul
vulgar. Omul nobil se pricepe la dreptate, cel vulgar la profit. Cel nobil e calm şi senin,
cel vulgar tot timpul încercat de spaime. Omul nobil e sociabil fără să fie cu nimeni de o
familiaritate trivială, cel vulgar se bate pe burtă cu toată lumea, fără însă să fie sociabil.
Omul nobil e demn fără trufie, cel vulgar trufaş fără demnitate. Omul nobil rămîne ferm
şi în caz de nenorocire, cel vulgar în schimb se pierde cu firea. Omul nobil se cercetează
pe sine, cel vulgar îi cercetează pe alţii. Omul nobil e atras în sus, cel vulgar în jos. Omul
nobil e independent, îndură deopotrivă necazurile îndelungi şi o îndelungată fericire,
trăieşte fără spaime, îl mîhneşte propria sa neputinţă, dar nu şi faptul că ceilalţi nu-l
cunosc. El face lucrurile după cum consideră că trebuie făcute şi nu cere nimic de la alţii
şi nu nutreşte în el mînie. În sus, omul nobil nu se mînie pe Cer, nici în jos pe oameni.
Omul nobil nu acceptă să intre în nici o rivalitate, decît cel mult, dacă aşa-i să fie, la o
tragere cu arcul, de exemplu. Dar şi cînd se întrece cu cineva, el tot rămîne un om nobil.
Lui îi place să fie încet la vorbă şi iute la faptă. Evită ca vorbele să-i întreacă faptele.
Urmează principiul: mai întîi sã acţioneze şi abia apoi îşi va potrivi vorbele după cele
făptuite. Omul nobil e plin de veneraţie în faţa voinţei Cerului şi în faţa oamenilor
însemnaţi. Un aşa tip de om nu se pierde în lucruri depărtate, absente. Se situează într-un
aici şi acum, în situaţia reală.
Omul nobil este o chintesenţă a tuturor calităţilor măreţe, este o personalitate
ideală. Omul nobil, după Confucius, tinde să cunoască „calea justă” („Dao”), dă
37