etica profesionala

duitei). „Un popor nu poate fi condus decît prin rituri, şi nu prin ştiinţă”. Riturile
creează spiritul de ansamblu şi sînt la rîndul lor însufleţite de acesta. Individul devine om
abia prin virtuţile comunităţii. Aceste „Li” înseamnă educarea permanentă a tuturor
oamenilor. Ele sînt formele datorită cărora se creează în toate sferele existenţei o
cuvenită stare de spirit, participarea cu adevărat la lucruri, încrederea, respectul. Ele îl
călăuzesc pe om în virtutea unui fond general, care se dobîndeşte prin educaţie şi devine
o a doua natură, aşa încît fondul acesta general e resimţit şi trăit ca aparţinînd propriei
fiinţe, şi nu ca o constrîngere. Formele acestea îi conferă individului tărie, siguranţă şi
libertate. Confucius a atras atenţia oamenilor asupra acestor „Li” în ansamblul lor, el le-a
studiat, cules, formulat şi ordonat – buna-cuviinţă cu care omul se mişcă, salută, se
manifestă ca fire sociabilă, şi asta în diferite moduri în funcţie de situaţie; modurile
aducerii de jertfe, ale celebrărilor, ale sărbătoririlor; riturile căsătoriei, naşterii, morţii şi
înmormîntării; regulile cîrmuirii; rînduielile muncii, războiului, ale programului zilnic,
ale anotimpurilor, treptelor vieţii, ale familiei, ale tratării oaspeţilor, ale preotului;
formele de viaţă ale Curţii, ale tagmei funcţionarilor.
Însă pentru Confucius aceste „Li” nu au cîtuşi de puţin un caracter absolut.
„Omul se deşteaptă prin cîntece, se întăreşte prin „Li”, se desăvîrşeşte prin muzică”.
Devine om cel „ce biruindu-şi sinele se încadrează în limitele acestor „Li”, ale legilor
moralităţii. Şi chiar dacă, de exemplu, tot dreptatea reprezintă problema principală,
totuşi „omul nobil se lasă călăuzit în exercitarea ei de „Li”. Aceste „Li” şi primordialitatea
trebuie să fie în echilibru.
„Cel la care precumpăneşte conţinutul e necioplit, iar cel la care precumpăneşte
forma acela-i un copist (un filosof al spiritului)”. Necesitatea echilibrului dintre
primordialitate şi „Li” îl determină pe Confucius să accentueze cînd una, cînd cealaltă
din laturi. „Pe cei care au croit un drum pe tărîmul acestor „Li” şi al muzicii îi socotim a
fi neciopliţi; iar pe cei care aici au păşit pe drumul dinainte stabilit îi socotim oameni
aleşi. De-ar fi să aleg mai curînd îi urmez pe cei care cei dintîi au croit un drum”.
Confucius încă nu face diferenţieri între rituri, moralitate şi lege, subliniind
rădăcina lor comună. La el nu găsim nici deosebirea dintre estetic-nonobligatoriu şi
etic-obligatoriu, dintre frumos şi bine, dar este limpede că frumosul nu este frumos
fără a fi bun, iar binele nu-i bun fără a fi frumos.
După Confucius, respectul faţă de părinţi şi stima faţă de fraţii mai mari
reprezintă baza omeniei. Ar fi incorect de a califica respectul din partea fiilor ca ceva
secund faţă de morală, el face o concretizare a moralei. El este însuşi morala,
examinată în aspectul interacţiunii dintre generaţii. Tatăl este pentru fiu instanţa
ultimă şi totodată o instanţa morală absolută. Respectul fiului („Seao”) către tatăl său
şi concomitent grija tatălui faţă de fiul său reprezintă o relaţie morală primară ce nu
se poate dezagrega. Nu există nici un principiu sau împrejurare, nu există absolut
nimic ce ar putea să îndreptăţească denunţarea tatălui. Omenia există într-o legătură
indisolubilă cu respectul din partea fiului. Ulterior, această dispoziţie a lui Confucius
a obţinut o consolidare în jurisprudenţă. În sec. I îHr au fost emise legi ce prescriau
de a ascunde părinţii, iar în codul medieval al legilor chineze denunţurile tatălui,
mamei, bunelului erau pedepsite cu moartea.
Putem remarca în această ordine de idei un anumit conservatism, dar el este
orientat spre păstrarea continuităţii generaţiilor pentru care există numai o cale:
36