etica profesionala

activitatea profesională şi, concomitent, o ramură a ştiinţei care examinează specificul
manifestării moralei în diverse tipuri de activitate, care se răspândeşte asupra
acelor grupuri sociale faţă de care sînt înaintate, de obicei, cele mai înalte cerinţe
morale. „Sarcina principală a eticii profesionale, susţine prof. român T. Sârbu, este de
a stabili principii, reguli şi norme de conduită profesională în cadrul diferitelor relaţii
implicate de exercitarea unei profesiuni: relaţiile interne, specifice fiecărui gen de
activitate profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneficiarii direcţi/indirecţi
şi serviciile/bunurile realizate” 23 .
Deontologia profesională asigură protecţia unei anumite profesii de o serie de
pericole cum ar fi corupţia, impostura, reaua credinţă, mal praxismul, minciuna, plagiatul,
furtul intelectual, birocraţia, şantajul, egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei
deontologice, individul poate atinge performanţă în domeniul profesional şi poate să-şi
cîştige prestigiu, consideraţie şi valoare în conformitate cu statutul social pe care îl are.
Categoria fundamentală a deontologiei este datoria profesională, expresie de cea
mai înaltă generalitate a obligaţiilor morale a profesionalului faţă de activitatea desfăşurată
prin profesia sa. Totodată, deontologia operează cu o serie de instrumente
adecvate fiecărei profesii în parte, precum: jurămîntul, codurile etice, codurile deontologice,
carta, excluderea.
Este natural că în societatea democratică contemporană, profesiile sînt preocupate,
din interior, de supravegherea desfăşurării activităţii, prin anumite reguli ce sînt
considerate a fi esenţiale. Aceste coduri deontologice şi regulile ce se conţin în ele, spre
deosebire de textele codificate, pot avea aspectul unor cutume, care pot completa litera
textelor şi prescripţiilor exprese din dreptul civil, comercial sau administrativ, referitor la
datoriile ce revin diverselor profesii. Astăzi deontologia a intrat în dreptul pozitiv sub
forma dreptului disciplinar, devenind un fel de autoapărare a grupurilor de oameni ce ţin
de o anumită profesie. Legitimitatea acestor grupuri autorizează sancţionarea membrilor:
prin cenzurări pur morale, cum sunt reprehensiunea, avertismentul care trebuie să
împiedice noi violări ale regulilor deontologice. În unele profesiuni, se admite şi
sancţionarea prin amenzi băneşti, însă cele mai grave pedepse rămîn suspendarea sau
excluderea profesionistului din cadrul grupului. Totodată, deontologia profesională nu
înglobează în sine întreg dreptul disciplinar din motiv că numai regulile care guvernează
justiţia sînt, şi într-un caz, şi în celălalt, similare. Statul poate să controleze modul în care
profesionaliştii exercită drepturile lor interne, puterea jurisdicţională şi cea legislativă.
În cadrul profesiilor în care legislaţia nu oferă o organizare oficială, membrii lor
pot să-şi determine datoriile ce le revin lor, precum şi sancţiunile posibile. Simultan,
regulile de deontologie nu au eficacitate juridică către cei ce nu aparţin profesiei în
cauză. Decizia adoptată de jurisdicţia disciplinară în materie de deontologie este
independentă de deciziile luate de jurisdicţiile civile sau penale. Existenţa codurilor
deontologice ale unor anumite profesii denotă despre caracterul ascendent al
progresului social, umanizarea continuă a existenţei sociale.
Noţiunea „deontologia profesională” este utilizată, de cele mai multe ori, pentru
desemnarea nu atît a ramurii teoriei, cît mai ales a unui cod moral al unor oameni ce
aparţin unei profesii anumite. Filosoful român Vasile Popescu defineşte deontologia
23 Sârbu, T. Introducere în deontologia comunicării. /Univ. Tehnică „Gh. Asachi”. Iaşi, 1998, p. 15.
31