etica profesionala

zeze puritatea cu posibile aprecieri ale ei. Indiferent de voinţa gînditorului, ca individ
el trăieşte şi activează într-un anumit context cultural şi social şi pe care îl distilează
şi îl exprimă. A doua este estetismul amoral ce reprezintă o variantă mai subtilă a neutralităţii.
Estetismul echivalează cu o punere spectaculoasă pe acelaşi plan de valoare a tuturor
„faptelor umane”, pe motiv că toate sînt fapte umane expresive, interesante, ireductibile
unele la altele. Reieşind din această perspectivă – estetizantă şi în cel mai bun caz
amorală –, sadismul poate fi plasat pe acelaşi plan cu eroismul, ceea ce J.-P. Sartre şi face
în analizele consacrate marchizului de Sade –, iar figura lui Faust poate fi pusă pe un plan
de echivalenţă cu figura lui Don Juan, aşa cum o face B. Munteanu în lucrarea Permanenţe
franceze. A treia este pluralismul moral prezentat în acele doctrine etice care selectează
din cîmpul vieţii morale doar valorile morale pozitive, doar formele binelui, ignorînd
sau indicînd sumar formele şi variantele răului. Însă este evident că aşa cum binele, ca
valoare morală, este ţesut în structura ontică a vieţii umane, tot astfel şi răul este o realitate
obiectivă, el nefiind echivalent cu absenţa binelui, nu este nici aparent, nici provizoriu,
provizorii fiind doar formele concrete ale răului. A patra este dogmatismul etic care este o
variantă-limită a purismului moral rezidînd într-o disociere operată tacit între funcţia
axiologică şi cea cognitivă. Orientarea dogmatică prezintă sfera valorilor, a imperativelor,
a faptelor ce srtîrnesc dorinţa, deci domeniul ce ţine de necesitate. Însă ea nu explică şi nu
justifică de ce subiectul receptor trebuie să facă ceea ce afirmă că trebuie să facă. Etica
dogmatică ajunge fatal la o tautologie a imperativului moral: trebuie pentru că trebuie!
Funcţia persuasivă este o funcţie de convingere. Însă este necesar să remarcăm
că funcţia în cauză se realizează în forma ei optimă de la bun început în discursul etic
în şi prin realizarea primelor două funcţii, cea cognitivă şi cea normativă. Înainte de a
se constitui ca funcţie a discursului etic, persuasiunea este prezentă în sfera concretă a
vieţii morale, deoarece opinia publică recurge spontan la toate procedeele indicate,
încît discursul etic este, din acest unghi de vedere, o expresie teoretizantă a opiniei
publice, iar autorul discursului un reprezentant sau un mandatar al ei.
Funcţia educativă a eticii a fost dezvăluită încă în antichitate de Platon şi Aristotel.
Pentru Platon cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antrenează
direct respectul şi practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoaşterea binelui nu
antrenează direct şi respectarea sau practicarea lui, deoarece există atîţia oameni care
ştiu ce trebuie să facă, şi totuşi nu fac ceea ce ştiu că trebuie să facă. După Aristotel
moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi, pe de
altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă. În opinia unor filosofi, posibilităţile
formative ale eticii sînt reale, dar sînt concomitent şi limitate, pentru că sînt
condiţionate de o serie de factori extrinseci şi contextuali, sau intrinseci discursului
etic 18 . Posibilităţile educative ale eticii sînt condiţionate de un şir de factori: –
existenţa unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecţilor receptori sau
educaţi, fond ce indică simptomatic nivelul general de moralitate al colectivelor din
care ei fac parte. Etica numai explică, orientează, cristalizează, întemeiază şi, implicit,
dezvoltă un fond prealabil de moralitate; – acţiunea unor factori formativi, de
natură instructiv-educativă, convergenţi, ce ţin de contextul social şi cultural. Întreg
sistemul instructiv-educativ al societăţii noastre (de la familie la mijloacele mass-
18 Ibidem, Matei, 7:16.
29