etica profesionala

Pe când la Schelling tendinţa panteistă îl face să alunece tot mai mult către o
activitate de producere iraţională a absolutului, Hegel rămâne, prin faptul că absolutul
este raţiunea însăşi, în idealism: într-un idealism obiectiv al raţiunii absolute,
dezvăhiindu-se pe sine. Din natura concretă a intuiţiei lui Schellig a rămas, la Hegel,
tendinţa către concret a dialecticii sale raţionale, obiective. Din pretenţia intuiţiei
schellingiene către totalitate şi depăşire a opoziţiilor a rămas pretenţia dialecticii
hegeliene la o explicare totolă, prin etapele ei succesive de opoziţie logică.
Numai dezvoltarea dialectică explică lucrurile în n ecesilatea lor logică, în
raţionalitatea lor; de aceea noţiunea de evoluţie, de devenire, şi, pe planul spiritului,
de dezvoltare către conştiinţa de sine domină toată gândirea lui Hegel: dar este o
dezvoltare raţională, care realizează un plan, este o desfăşurare a raţiunii înseşi, este
o Providenţă. (în acest fel nimeni nu a făcut mai mult ca Hegel, la începutul secolului
trecut, pentru a înrădăcina ideea nouă - care va domina secolul - de evoluţie.)
Fenomenologia şi Logica sunt cei doi stâlpi mari pe care se clădeşte toată
filosofia hegeliană. Fenomenologia descrie, dialectic, evoluţia conştiinţei noastre de
la simpla percepţie a ceva (Dieses), - care implică şi pe a existenţei proprii - până la
raţiune; la spirit, mai cuprinzător decât raţiunea; în fine la religie, revelaţie totală
despre lume şi la cunoştinţa filosofică absolută, în care lumea şi spiritul sunt
dezvăluite lor înşile. Etapele conştiinţei lumii şi ale spiritului implică şi pe acelea ale
formării conştiinţei morale - de la împărţirea cu sine a conştiinţei proprii până la
conştiinţa regulii morale obiective, sociale. Logica nu este de fapt o logică: ci o
„Kategorienlehre", o logică a lucrurilor însele, o desfăşurare a categoriilor fundamentale
ale existenţei şi cunoaşterii lucrurilor. Este în esenţa logicii de a lăsa în afară
conţinutul real al lucrurilor. Logica lui Hegel va parcurge, deci, numai determinările
generale ale Fiinţei (Sein) şi ale modurilor în care lucrurile apar în esenţa lor
(Wesen), în concept (Begriff) sau în Idee. Fenomenologia era istoria dezvoltării
dialectice a conştiinţei. Logica este obiectivă; dialectica ei va pune deci în evidenţă
categoriile fundamentale ale obiectelor şi ale obiectivitătii. Ea pleacă de la
determinări abstracte, dar tinde către concret. Ideea hegeliană este o idee concretă,
adică plină de toată bogăţia determinărilor care au rezultat din întreg procesul de
desfăşurare dialectic; ideea este adevărul lucrurilor, explicat în raţiunea lui de a fi.
Ce concepţie a lumii se desprinde de aici? Atât: că toate formele concrete ale
lumii sunt desfăşurarea unei raţiuni care, condusă de o Providenţă, creează totdeauna
forme noi: l) în Natură, 2) în Spiritul individiaul, 3) în Spiritul „obiectiv ", al colectivităţilor,
în societate, istorie, cultură şi în fine 4) care ajunge perfect conştientă de
sine în spiritul filosofic, în Spiritul absolut. Determinările generale ale-Logicii
formează numai fundamentul pe care se clădeşte această filosofie apropiată de toate
formele concrete ale natuiii şi ale vieţii.
În acest fel, şi dacă lăsăm deoparte filosofia naturii (studiată de Hegel mai ales în
perioada sa de la Iena), filosofia sa se prezintă ca o filosofie a Spiritului. Spiritul
deosebeşte pe om de animal. Natura se repetă. Spiritul este creaţie continuă. Spiritul este
în special libertate şi conştiinţă de sine. Hegelianismul este aici pe linia cea mai autentică
a întregului idealism german, care este o filosofie a libertăţii şi a creaţiei spirituale.
Tot ce aparţine spiritului îl interesează şi face obiectul cercetării lui Hegel:
filosofia artei, religiei, istoriei, dreptului. Arta este o revelaţie a Ideii, în forme con-
275