etica profesionala

neşte, şi liră el, Eul nu ar putea lua conştiinţă de sine, deci nu ar exista, căci Eul nu
poate să se determine decât prin opoziţie cu ceva, deci cu Non-eul. Antiteza constă,
deci, în aceea că Eul îşi opune un Non-eu: „Eului i se opune în mod absolut un Noneu".
Dar această opoziţie ar duce la excluderea reciprocă a Eului şi a Non-eului. De
aici vine nevoia de a ne gândi Eul şi Non-eul, ca putând fi cuprinse într-o sinteză
superioară, care să le înglobeze pe ambele. Eul şi Non-eul nu trebuie gândite ca
absolute, ci ca mărginindu-se reciproc.„Eul şi Non-eul sunt puse ca divizibile": „Eu
opun în Eu, Eului divizibil, un Non-eu divizibil".
Astfel, Non-eul ce mărgineşte Eul devine o creaţie a Eului. Toată această
operaţie este produsul inconştient al principiului activ ce constituie esenţa universului
- principiu care este de natură spirituală şi care este activitate.
Dar care este motivul ce duce Eul pur la punerea Non-eului? Motivul este de
natură etică. Activitatea înseamnă învingerea marginilor, deci Eul trebuie să-şi opună
o lume materială cu care să poată lupta în tendinţa sa spre perfecţiune. Această
tendinţă spre perfecţiune caracterizează în cel mai înalt grad activitatea profesionalului,
care nu o va putea realiza complet nicicând, deşi lucrează necontenit la
apropierea cât mai deplină de perfecţiune.
Eul fiind activitate, are nevoie de libertate, de autonomie, pentru manifestarea sa.
Ştiinţa sau doctrina morală se ocupă cu armonizarea diverselor impulsuri şi instincte din om.
Ştiinţa dreptului tinde la armonizarea oamenilor între ci, pentru ca fiecare, manifestându-se
liber, conform menirii sale, să nu împiedice totuşi pe ceilalţi în afirmarea libertăţii lor.
Etica lui Fichte este prin esenţă o etică a efortului şi progresului uman, precum
chiar filosofia sa teoretică, tot în preocuparea morală, practică, îşi are adevărata origine.
Fiecare obiect îşi are numărul său determinat de proprietăţi, nici una mai mult,
nici una mai puţin. La fiecare întrebare, dacă el este aceasta sau aceea, este posibil un
Da hotărât sau un hotărât Nu, pentru acela care îl cunoaşte bine şi astfel se face un
sfârşit oricărei oscilări între a fi sau a nu fi. Tot ce este, este ceva, sau nu este acest
ceva; este colorat sau necolorat; are o anumită culoare, sau nu are această culoare; are
gust sau nu are gust; poate fi simţit sau nu poate fi simţit şi aşa mai departe la infinit.
Fiecare obiect posedă pe fiecare din aceste proprietăţi într-un grad determinat...
Totul ce este, este complet determinat; este ceea ce este, şi absolut nimic altceva...
Dar natura se grăbeşte în necontenita ei transformare: Şi în timp ce eu încă
vorbesc asupra momentului sesizat, el a dispărut, şi totul s-a schimbat; şi înainte de a-
l fi sesizat eu, totul era de asemenea altfel. Cum era şi cum l-am sesizat eu, nu mai
fusese acel moment, ci devenise altfel.
De ce şi din ce raţiune devenise el tocmai aşa, cum devenise, de ce printre infinit
de feluritele determinări pe care natura le poate adopta, adoptase ea în acest moment
tocmai pe acestea pe care în adevăr le adoptase, şi nu altele?
De aceea, pentru că lor le-au premers tocmai acelea care le-au premers, şi nu
altele posibile; şi pentru că cele prezente le urmară lor şi nu altora posibile. Dacă în
momentul premergător ar fi fost ceva cu cât de puţin altfel, decât a fost, atunci şi în
momentul prezent ar fi ceva altfel, decât este...
Natura străbate neîncetat şirul, infinit al determinărilor ei posibile; şi succesiunea
(Wechsel) acestor determinări nu este întâmplătoare, ci după o lege strictă. Ceea ce este
în natură, este cu necesitate aşa, cum este, şi este absolut imposibil să fie altfel...
272