etica profesionala

JOHANN GOTTLIEB FICHTE
Trăind între 1762-1814, Fichte s-a născut din părinţi de
condiţie modestă ţărănească, fapt de care era mândru într-o
vreme când straturile sociale mai „înalte", erau mult prea
înstrăinate. Marele filosof, profesor şi îndrumător al naţiunii
germane de mai târziu, a păzit gâştele în copilăria sa, atât de
adevărat este că valoarea şi voinţa de a şi-o cultiva nu pot fi
înăbuşite. După terminarea învăţământului secundar şi după o
tinereţe în care, continuându-şi studiile, şi-a câştigat existenţa
ca preceptor, asemenea altor mari filosofi germani, el deveni cunoscut în 1792 prin
scrierea intitulată: „încercare a unei critici a oricărei revelaţii", care, apărând din eroare
fără numele autorului, fu atribuită de toată lumea la început lui Kant. Profesor de
filosofie în 1794 la Universitatea din Jena, trebuind să-şi părăsească postul la catedră în
1799 din cauza atitudinii sale dârze, el găsi la Berlin o atmosferă înţelegătoare şi legă
prietenie cu fraţii Schlegel, Schleiermacher şi alţii. în iarna anului 1807-1808 pronunţă
entuziastele şi curajoasele Cuvântări către naţiunea germană, pentru deşteptarea patriei
ocupate de inamic, şi în 1810 deveni rector al universităţii nou înfiinţate la Berlin.
Moartea i s-a datorat unor friguri, contractate prin soţia sa, de la răniţii căzuţi în
lupta pentru patria pe care atât de mult o iubise.
Din operele sale cele mai importante cităm: Fundamentul doctrinei ştiinţei
(Grundlage der gesamten Wissenschaftslehre, 1794), Dreptul natural (Naturrecht,
1796), Sistemul doctrinei morale (System der Sittenlehre, 1793), Menirea
profesionalului (Die Bestimmung des Menschen, 1800) Câteva prelegeri asupra
menirii savantului (Einige Vorlesungen uber die Bestimmung des Gelehrten, 1794) şi
Cuvântări către naţiunea germană (Reden an die deutsche Nation, 1809).
Filosofia este după Fichte produsul personalităţii libere: „Ce filosofie alege
cineva, atârnă de ce fel de om este el". Dar, spune Fichte, două filosofii sunt singurele
îndreptăţite: acea dogmatică (materialismul, spiritualismul, filosofia lui Spinoza),
care presupune un subiect pasiv, pentru că reprezentarea îi este impusă de lucrul din
afară; sau acea idealistă, potrivit căreia subiectul activ produce reprezentarea. Ambele
filosofii sunt posibile, dar preferinţa lui Fichte merge spre idealism. El vrea să
continue gândirea lui Kant, în care vede o bază temeinică, dar care i se pare a fi fost
înţeleasă mai ales prin prisma amănuntelor ce nu arătau adevăraţii intenţie a lui Kant
şi pe care acesta nu a ştiut să le pună în adevărata lor lumină. Astfel, lucrul în sine
constituie în filosofia lui Kant un dogmatism, o mărginire a spiritului. Fichte vrea să
deducă din spirit atât formele cât şi conţinutul cunoaşterii, lumea din afară. De aceea
Fichte pleacă de la conştiinţa eului. Existenţa absolută este aceea a Eului pur,
supraindividual, infinit, care este spirit, raţiune şi, în ultimă esenţă, activitate.
Eul pur este acela ce acţionează în fiecare Eu empiric, mărginit. Eul, datorită
esenţei sale spirituale, care este activitate, îşi manifestă această esenţă printr-o
acţiune, afirmându-şi existenţa: „Das Ich setzt ursprünglich schlechtin sein eibenes
Sein („Eul afirmă originar şi absolut propria sa existenţă”), sau „Eul se afirmă pe sine
însuşi", ceea ce înseamnă: „Eu sunt". Dar, prin însăşi acţiunea aceasta a Eului, care
constituie teza, Eul afirmă şi antiteza, care constă în aceea că prin afirmarea, punerea
sa însăşi, Eul îşi opune totodată şi lumea înconjurătoare, Non-eul. Acesta îl mărgi-
271