etica profesionala

mărească, măreţia acestor atribute, pe care îşi dau atâta silinţă să le preamărească. E
desigur o dovadă de mai multă putere în divinitate, dacă transmite un anumit grad de
forţă şi fiinţelor inferioare, decât dacă produce direct fiecare lucru prin propria sa
voinţă nemijlocită. E o dovadă de mai multă înţelepciune de a fi înzestrat de la
început universul cu atâta prevedere perfectă, încât de la sine însuşi şi prin propria lui
operaţiune să poată sluji tuturor scopurilor providenţei, decât dacă marele Creator ar
fi obligat în fiecare moment să ajusteze părţile şi să însufleţească cu suflarea sa toate
roţile acestui minunat mecanism.
Dar dacă am voi să combatem această teorie într-un mod mai filosofic, poate că
următoarele două reflexiuni ar fi suficiente în acest scop.
În primul rând, mi se parc că această teorie despre energia şi activitatea universală
a Fiinţei Supreme e prea îndrăzneaţă, pentru a putea convinge pe un om care
cunoaşte bine slăbiciunea raţiunii omeneşti şi limitele înguste la care e constrânsă în
toate operaţiunile ei. Chiar dacă şirul argumentelor care duc spre această teorie ar fi
cel mai logic, totuşi trebuie să se nască o mare bănuială, dacă nu chiar o siguranţă
absolută, că ea ne-a dus pe deplin dincolo de sfera facultăţilor noastre, atunci când
ajunge la concluzii atât de extraordinare şi atât de depărtate de viaţa comună şi de
experienţă. Ajungem într-o ţară din poveşti, cu mult înainte de a fi ajuns la ultimele
consecinţe ale teoriei noastre, şi acolo nu suntem îndreptăţiţi să ne încredem în
metodele noastre obişnuite de argumentare sau să presupunem că analogiile şi
probabilităţile noastre au vreo valoare. Firul nostru e prea scurt, ca să pătrundem
abisuri atât de imense. Şi oricât ne-am amăgi singuri că la fiecare pas suntem
călăuziţi de un fel de probabilitate şi experienţă, putem fi siguri că această experienţă
imaginară n-are valoare dacă o aplicăm subiectelor care stau complet în afara sferei
experienţei. Dar această problemă vom avea prilejul s-o atingem mai târziu.
În al doilea rând, nu pot vedea nici o forţă în argumentele pe care se bazează
această teorie. E adevărat că nu cunoaştem felul în care un corp acţionează asupra
altuia: forţa sau energia lor este în întregime incomprehensibilă. Dar, nu suntem noi
oare la fel de neştiutori în ce priveşte felul sau forţa prin care un spirit, chiar spiritul
suprem, acţionează asupra sa însăşi sau asupra corpului? Aş dori să ştiu, de unde
dobândim o idee despre acest lucru? Noi nu avem în noi înşine nici un sentiment sau
o cunoştinţă despre această putere. Nu avem despre fiinţa supremă o altă idee decât
aceea pe care o aflăm din reflectarea asupra facultăţilor noastre proprii. Deci, dacă
siguranţa noastră ar fi un motiv bun pentru a respinge un lucru, atunci am ajunge la
acest principiu de a nega orice energie atât în Fiinţa Supremă, cât şi în materia cea
mai brută. Desigur că noi concepem tot atât de puţin acţiunile uneia cât şi pe ale
celeilalte. Oare e mai greu de conceput că mişcarea poate naşte din impuls decât că
poate naşte din voinţă? Tot ce ştim e ignoranţa noastră profundă în ambele cazuri.
267